Thursday, April 2, 2020

PRIZONIERUL REALITĂŢII


Un soare blând, picura viaţă, dezmierdând pământul înverzit, împodobit cu flori delicate de primăvară. Vântul domol, cald, cu adieri parfumate de iarbă fragedă şi copaci înfloriţi, mângâia tandru, micul orăşel de pe malul Dunării, învăluit într-o lumină pură, diafană, ca într-un început de vis. Orăşelul copilăriei mele, se transformase miraculos sub magia primăverii. Oamenii se plimbau fericiţi pe trotuarele proaspăt asfaltate, admirând elegantele clădiri istorice, ce fuseseră restaurate cu grijă şi respect, faţă de trecutul vechi al oraşului. Blocurile care străjuiau bulevardul central, până la gară, păreau recent construite, după lucrările de consolidare a faţadelor, care îşi schimbaseră miraculos vechile culori cenuşii, ca o proiecţie din lumina întunecată a comunismului apus. Şoferii care circulau pe străzile fără gropile de altădată, recent asfaltate, treceau prin faţa Casei de cultură, ce fusese salvată din ruină şi restaurată cu respect faţa de cultura oraşului. Monumentul Independenţei, Catedrala Sfântul Haralambie, cinematograful Flacăra, Casa armatei, Tribunalul, Turnul de apă, frumoasa clădire a Administraţiei financiare, cladirea Gării şi alte bijuterii arhitecturale, reveniseră la viaţă, după restaurare, în lumina caldă a primăverii, ca nişte insule ale trecutului, dezvăluindu-le oamenilor, locuri dragi din oraşul vechi, de altădată. Chiar şi apusele embleme ale trecutului comunist: fabrici, întreprinderi, îşi găsiseră investitori şi reveniseră la viaţă, resuscitate şi ele de miracolul primăverii, ce se simţea pretutindeni.
Ceasul de pe noptieră, mă trezi brusc la realitate, cu sunetul său strident şi interminabil. M-am ridicat repede din pat, încă sub vraja visului, privind fericit şi nerăbdător pe fereastră. Curând, bucuria mi se împrăştie, ca o adiere delicată de parfum, mistuită de prezentul putred.
Nimic nu se schimbase... Era o zi rece şi întunecată de toamnă târzie, cu cerul greu, de plumb, ce părea că se va prăbuşi curând, peste oraş. Vântul rece smulgea cu sadism ultimele frunze uscate, ce se agăţau zadarnic, fără viaţă, de crengile scheletice ale copacilor, ca nişte braţe descărnate ce împungeau cerul. Blocurile cenuşii, cu faţadele precum nişte cartoane ude, zăceau mistuite de igrasie, cu tencuiala căzută, ca un obraz bolnav. Şoselele abandonate într-un etern şantier, cu gurile de canal înălţate din asfalt, ocolite zilnic de maşini, ca într-o cursă cu obstacole, noroi, gropi, bălţi cu apă tulbure, maidanezi care bântuie înfometaţi pe străzi, ca nişte hiene flămânde, clădiri istorice abandonate în ruină, şi oameni care îşi părăsesc oraşul natal, sau părăsesc această lume, dezamăgiţi, bolnavi şi mult prea bătrâni să mai spere într-un miracol, care nu va mai veni pentru ei, niciodată...
Bacovia se înalţă din nou, dintre paginile cărţii, să bântuie oraşul părăsit:
"Şi iar toate-s triste,
Şi azi, ca şi ieri-
Potop de dureri.

Şi visul apune
în negrul destin...

Şi vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin,
Şi nici mângâieri...

Şi iar toate-s triste,
Şi azi, ca şi ieri...
George Bacovia- Piano



Thursday, December 26, 2019

Fragment din romanul "Trofeele morţii" lansat la târgul de carte Gaudeamus 2019

Continuarea romanelor Închisoarea vieţii-2017 şi Ochii întunericului-2018.
Ca într-un început de vis, o zi de primăvară, cu soare plăpând, alunga pentru încă un an, grămezile de zăpadă înnegrite, amestecate cu gunoiul străzilor.
 În camera spaţioasă, din vila învăluită în soarele amurgului, se purtau discuţii intense, de ore bune. Erau prezenţi la această întâlnire doar câţiva apropiaţi ai clanului Mengele, oameni care desfăşurau diverse activităţi, de la construcţii rezidenţiale, la firme de import export, firme de transport şi investitori în lucrări de drumuri. Aceştia fuseseră sprijiniţi, încă de la înfiinţare, de puterea şi influenţa marelui Gibon şi rămăseseră loiali clanului. Cu toţii erau recunoscători că aveau privilegiul de a participa la această importantă întâlnire, unde se negociau afacerile viitorului.
   Tocmai se pregăteau de plecare, când senatorul Chiriţă, satisfăcut de modul cum decurseseră discuţiile, începu să povestească cu însufleţire, gesticulând,  o întâmplare apusă, petrecută cu mult timp în urmă.
  -Despre ce vorbiţi domnule senator, întrebă un bărbat, ridicându-se din fotoliul în care asculta de ceva vreme, laudele deputatului.
Toate privirile se întoarseră înspre omul care rămăsese tăcut, din clipa când intrase în încăpere.
  -Cum despre ce vorbim?... În cazul în care dumneata nu ai fost atent la discuţia noastră, mă simt nevoit să repet, răspunse cu aroganţă, omul trecut de mult de vârsta tinereţii.
  -Da, repetaţi, sunt curios... Am avut impresia că vorbiţi despre întâmplări care s-au petrecut într-o altă ţară, sau mă rog, pe o altă planetă locuită de un popor asemănător cu al nostru, ripostă calm Înţeleptul.
Încăperea învăluită în fumul de ţigară, se completă pentru câteva secunde cu liniştea dinaintea furtunii. Tibi schiţând un zâmbet ironic, abia vizibil, pe chipul preocupat, atent la discuţie, răspunse în locul senatorului:
  -Despre revoluţie! Domnul este revoluţionar, asta vrea să spună, iar împreună cu alţi bărbaţi la fel de "curajoşi" ca dânsul, ne-au scăpat ţara din ghearele dictatorului şi ne-au redat democraţia pură, curată ca apa de izvor, de care ne bucurăm acum cu toţii, de aproape... să vedem... suntem în 2011, douăzeci şi doi de ani, nu-i aşa?
Chiriţă, fără să simtă ironia din vocea bărbatului, străbătu încăperea cu paşi rari şi apăsaţi, ca într-o sală de judecată, unde pleda strălucit în faţa juraţilor. Era un bărbat trecut de şaizeci de ani, cu o constituţie robustă, mic de statură cu mersul legănat, şchiopătând uşor cu piciorul stâng. Capul lipsit de păr, strălucea în lumina puternică din încăpere, precum o cască de motociclist udată de ploaie. Ameninţat de întrebarea ce îi incomoda începutul poveştii, pe care o repeta mereu, cu patos, întocmai ca o semnătură proprie aşezată pe un document important, se postă în dreptul avocatului care-l privea cu faţa inexpresivă:
  -Da, despre revoluţie. Mă mir că dumneata nu cunoşti acest eveniment istoric petrecut în iarna anului...
  -Domnule, scuteşte-mă de aceste lecţii dubioase de istorie, fabricate de securitate în laboratorul complotiştilor comunişti. Vă spun eu, care am alergie la acest subiect, n-a fost nici o revoluţie! Mi-e şi greu să pronunţ acest cuvânt, spuse Înţeleptul privindu-l cu silă pe senator. Cum puteţi vorbi despre acest eveniment, într-adevăr istoric, falsificând cu tupeu, realitatea? Nu a fost revoluţie! O gaşcă de oportunişti, ieşiţi la suprafaţă ca nişte viermi graşi dintr-un cadavru, au confiscat un ideal nobil şi însângerat al unui popor chinuit.
Senatorul se înroşi la faţă, ca un rac fiert, ochii îi ieşiră din orbite, iar urechile clăpăuge se albiră de parcă ar fi fost proaspăt văruite.
-Domnule, cum îţi permiţi să vorbeşti astfel? Împreună cu oamenii curajoşi, devotaţi ţării, am luptat eroic în acele zile... am tras...
-Aţi tras jaluzele şi v-aţi uitat la televizor...
-Ce glumă-i asta?... Am fost în Piaţa Universităţii, la baricada de la Intercontinental, am tras cu pistolul, am făcut...
-Aţi făcut, nimic! Aţi tras cu pistolul? În cine?...
-În terorişti! răspunse  ţipând Chiriţă, cu faţa congestionată de nervi.
Înţeleptul străbătu calm încăperea şi se postă în faţa deputatului, privindu-l fix în ochii mari, ieşiţi din orbite.
-În terorişti? Care terorişti? Minciuni sfruntate! Aţi omorât vreunul?... În cine şi de ce aţi tras cu arma?
Întrebarea se prăbuşi ca o lamă de ghilotină, peste omul care încerca cu greu să găsească un răspuns potrivit, pentru a ieşi victorios din confruntare.
Înţeleptul continuă cu voce calmă:
-Sunt sătul de "revoluţionarii" mincinoşi, care au profitat din plin, de suferinţa acestui popor, aranjându-şi propriile interese meschine. Dumneata faci parte dintre paraziţii fără scrupule, care au profitat şi profită şi acum de acele vremuri tulburi, de necazurile unora, care într-adevăr au suferit din cauza dictaturii comuniste. Te-ai privit dimineaţa în oglindă? Ce-ai văzut?... Nu-i aşa că din oglindă te privea un impostor, lipsit de griji?... Dumneata te-ai uitat vreodată atent pe imaginile de atunci, din arhiva televiziunii române? Ai observat câţi oameni erau în stradă? Ce-ai zice dacă toţi cei care au fost acolo, ar cere pe bună dreptate, certificate de revoluţionari şi privilegii, de care vă bucuraţi acum din plin, voi ăştia, salvatorii democraţiei?
Chiriţă se scutură, cuprins de un tremur ca şi cum tot corpul îi era străbătut de un curent de înaltă frecvenţă:
  -Nu sunt privilegii! Sunt roadele recunoaşterii, a ceea ce am făcut noi, cu preţul vieţii.
Avocatul păru că nu auzise jalnicul răspuns al senatorului:
  -Locuri de veci, hectare de pământ, abonamente la diverse servicii, gratuităţi pe toate mijloacele de transport, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii consistente, şi multe alte privilegii pe care le primiţi, fără a justifica în vreun fel acest efort al bugetului de stat. Prefer să nu mai discut acest subiect care, îmi provoacă repulsie. Aţi primit aceste favoruri nemeritat, iar în lăcomia şi impostura caracteristică acelora ca dumneata, repetaţi acest discurs mincinos, de fals patriotism, încât, acum, sunteţi convinşi că voi aţi dărâmat vechiul sistem şi aţi adus democraţia în România. Cei care v-au oferit aceste privilegii nemeritate, sunt la fel ca voi, nu vor decât să-şi menţină statutul, plătind taxă de protecţie, din banii ţării, unor impostori care, mai devreme, poate mai târziu, vor fi pedepsiţi de istorie şi de Dumnezeu. Sunteţi paznicii celor care v-au inventat! Gândiţi-vă că vor veni vremuri când acest apelativ de "erou", se va transforma într-un stigmat, de care să vă  fie ruşine. În concluzie, vă spun că oamenii cinstiţi, care au ieşit atunci în stradă, care au muncit o viaţă, pentru pensii şi salarii de mizerie, nu beneficiază de drepturile pe care voi le primiţi, fără nici un merit... Dacă sunteţi aşa de patrioţi, de ce nu renunţaţi în masă, la aceste avantaje? Donaţi banii primiţi, către, spitale, şcoli, biserici, asociaţii de caritate, pentru căminele de copii abandonaţi, sau pentru bătrânii uitaţi în mizerie. Nu vă apasă conştiinţa, nu simţiţi remuşcări, atunci când beneficiaţi de nişte privilegii nemeritate? În ce ţară, din lumea asta, s-au plătit compensaţii materiale atunci când s-a schimbat un regim?
Senatorul rămase nemişcat, suspendat în atmosfera încăperii, împietrit, palid, de parcă tot sângele din corpul său îndesat, se scursese prin picioarele scurte, în pardoseala din gresie de murano.
După ce îi studie atent pe fiecare din cei prezenţi în biroul spaţios, Înţeleptul, privindu-l complice pe Tibi, continuă:
-Eu mă aflu aici, pentru nişte discuţii importante! Discuţiile sterile, atunci când adevărul e atât de evident, mă fac să-mi pierd timpul, care pentru mine, este foarte preţios. Vă rog să mă scuzaţi, sunt aşteptat de un client la o audiere într-un dosar de judecată. Timpul este ceva ce primim gratis, dar pe care, dacă l-am pierdut, nu vom reuşi să-l mai cumpărăm niciodată, oricâţi bani am avea.
  Avocatul părăsi încăperea, iar Tibi se aşeză pe scaunul din spatele biroului, cu spătar înalt, sculptat în lemn masiv, şi îşi aprinse îngândurat o ţigară. În cameră se simţea o atmosferă încărcată de neprevăzut. Cei prezenţi se grupară, aşteptând ca cineva să spargă tăcerea. Senatorul Chiriţă rămas în mijlocul încăperii, pândind în jur cu ochii injectaţi de nervi, căuta disperat o reacţie de coalizare din partea gazdei.
  -Domnule Bărbulescu, eu cred că avocatul dumneavoastră a cam depăşit măsura.
  -Despre ce măsură vorbiţi, răspunse Tibi indiferent, cu vocea absentă.
Senatorul se retrase lângă partenerul cu care venise la întâlnire şi-i vorbi poruncitor:
-George, hai să plecăm! Şi pentru mine timpul e nepreţuit, şi noi, se pare, am început să-l irosim inutil.
În acel moment, răsună ca o pocnitură de bici, lovitura puternică dată de Tibi cu pumnul, peste luciul biroului masiv.
-Cred că ai început să întreci măsura! Ai venit la mine, în casa mea, cu nişte propuneri pe care nici măcar nu le susţii. Ca să-mi vinzi blana ursului din pădure, ar trebui să fii cel puţin vânător. Dumneata nici măcar la stadiul de gonac nu ai ajuns. Crezi că eu am chemat aceşti parteneri de afaceri, să auzim promisiuni dintr-un viitor pe care nu se ştie dacă îl vom trăi? Noi ne-am pierdut timpul! Mi-ai vândut vorbe goale şi promisiuni nesustenabile. Până aici! Mergeţi la şeful vostru şi veniţi cu lecţia învăţată! Nu mai suntem cei de ieri... Suntem cei de azi, de mâine şi dintotdeauna, mult mai puternici decât cei de ieri. Avem toate pârghiile necesare să răsturnăm munţi, şi-i vom răsturna dacă va fi cazul... Nu ne luaţi drept nişte buticari care vând marfă luată pe datorie. Am fost aici şi vom rămâne aici, indiferent de cine vine la putere. Şi când fac aceste afirmaţii mă bazez pe fapte nu pe vorbe. Au mai încercat şi alţii, inutil să dau nume, care au crezut că suntem decorul în care ei fac ce le place, iar noi plătim fără să cerem nimic în schimb. S-au înşelat! Nu suntem asociaţie de binefacere, chiar dacă patronăm o organizaţie non-guvernamentală ce are în grijă copii abandonaţi. Domnule senator, ai auzit de Simplicius din Cilicia? Eram sigur că nu! Acest filosof al Greciei antice a rămas nemuritor, atunci când a spus: "Panta rei"... totul curge... Ca să fiu mai explicit, să înţelegi şi dumneata; viaţa-i scurtă... azi eşti, mâine nu mai eşti...  "totul curge, nimic nu rămâne neschimbat!"
Pe faţa lui Chiriţă se dilată un rânjet slinos, ipocrit. Se uită la partenerul său, un tânăr cu o barbă virilă, care stingherit de situaţia creată, arunca şi el către cei prezenţi, zâmbete protocolare.
Tibi se aşeză în fotoliul său, aprinzându-şi calm o nouă ţigară. Privea ameninţător, cu ochii îngheţaţi, suflând cu putere fumul în aer.
-Domnule Bărbulescu, se auzi vocea umilă, a senatorului, schimbată brusc într-un ton dulceag. Domnule Bărbulescu, eu nu am avut intenţia să deranjez, prin afirmaţia de mai devreme, dar mi s-a părut nepoliticos din partea avocatului dumneavoastră să afişeze un asemenea comportament, mai ales că ştia, de la bun început, cine suntem şi pe cine reprezentăm.
Tibi îl privea fix, fără să clipească, asemenea unui leu, care îşi studiază prada nevinovată, pe care în curând urma să o devoreze. Chiriţă se uită cu teamă în jur, tuşi, dregându-şi vocea întretăiată şi continuă pe un ton la fel de umil:
-Atunci, înseamnă că am pierdut într-adevăr timpul! Pe noi vă rog să ne scuzaţi...
-Se pare că nu ai înţeles nimic... Nu accept scuze! Până la miezul nopţii, să vă prezentaţi cu banii pe care vi i-am dat în campanie, ca să nu mai vorbesc de tricourile, şepcile, gecile, pixurile, fularele şi câte şi mai câte alte mărunţişuri fabricate pe banii noştrii şi ştanţate cu sigla partidului vostru. În cazul în care nu ştiaţi, poate nu v-a informat nimeni înainte de această întâlnire, toate facturile au fost cumulate într-un document legal, susţinut de o clauză care vă obligă, în cazul în care nu vă respectaţi promisiunile, să recurgem la recuperarea în instanţă, a sumelor cheltuite de noi. Vreţi scandal media?
Încăperea fu învăluită într-o tăcere dureroasă, de cavou. În interior îşi făcu apariţia Păstaie, însoţit de Omidă, care se îndreptă, cu paşi apăsaţi, către cei doi politicieni. Vorbi poruncitor, cu vocea fermă:
-Vă rog să mă însoţiţi! Sunteţi aşteptaţi în parcare. Şoferul domnului Bărbulescu vă va conduce la Parlament.
Chiriţă privi în jur şi observă că toţi cei prezenţi, oamenii de încredere ai clanului Mengele, începeau să părăsească sala, în tăcere, pe o uşă ce da într-o cameră alăturată. Se uită speriat spre omul cu faţa arsă şi ochiul acoperit de o bandană neagră. Făcu câţiva paşi înapoi, îl apucă de braţ pe tânărul de lângă el, să se convingă că nu e singur. Gigi Savic îşi trase brusc braţul din strânsoarea deputatului, speriat la rândul său.
-Să mergem domnule Chiriţă... Să mergem, mormăi tânărul frecându-şi nervos, cu mâna tremurândă, barba virilă.
Ca într-un început de vis, o zi de primăvară, cu soare plăpând, alunga pentru încă un an, grămezile de zăpadă înnegrite, amestecate cu gunoiul străzilor.

Saturday, September 7, 2019

Armata deşertăciunii


"Zadarnic flaute cântă
În aste zile păgâne-
La vânt s-au dus aspiraţii
Nimic nu rămâne...

În vânt şi uitare tot stând,
Cu zile grele, stăpâne-
Oricine, orice au trăit,
Nimic nu rămâne..."
George Bacovia

Am coborât treptele din faţa impunătoarei clădiri, extrem de trist, de parcă tocmai comisesem păcatul capital şi fusesem alungat din rai, simţind cum căldura plăcută din interior, fusese brusc înlocuită de un frig pătrunzător, amplificat de un vânt rece, gheţos, cu miros de iarnă şi zăpezi. Mi-am încheiat cu mâini îngheţate nasturii pardesiului, apoi suflându-mi aer cald în palme, am privit dezorientat în jur. Am pornit pe bulevardul aglomerat, fără să ştiu încotro mă îndrept. Un autobuz tocmai oprise în staţia din apropiere şi am alergat către el, reuşind să mă urc în ultimul moment, strecurându-mă printre uşile ce tocmai se închideau.
Înăuntru se simţea o căldură umedă, cu miros de sudoare şi motorină, amplificată de trupurile înghesuite şi de respiraţia călătorilor. Strivit în aglomeraţie, m-am refugiat către locurile din spate şi mi-am sprijinit mâinile pe bara metalica, privind îngândurat prin geamul murdar şi prăfuit. Din locul unde mă aflam, părea că autobuzul remorchează străzile necunoscute, care mi se dezvăluiau acum pentru prima dată. Străzi care mărgineau cartiere cu blocuri cenuşii... Aceleaşi şi aceleaşi blocuri, ca nişte monştrii de beton, înghiţind în pântecul lor aceiaşi oameni, cu aceleaşi vieţi de prizonieri ai zădărniciei, ai deşertăciunii, ai neputinţei, fără nicio strălucire, fără nicio urmă de altceva. O întreagă viaţă trăită în cuşti de beton etajate, înghesuiţi unii peste alţii, cu destine cenuşii care se prelungesc peste generaţii. Ne supunem orbeşte unor reguli sau diverselor mode impuse de societate şi acceptăm resemnaţi sau chiar cu entuziasm, să devenim bieţi indivizi fără personalitate, un număr într-o uriaşă turmă care se îndreaptă hotărât spre nicăieri. Dacă în această avalanşă umană, mai există totuşi oameni diferiţi, ei vor fi rapid marginalizaţi, etichetaţi şi condamnaţi pentru că sunt altfel, pentru că nu pot şi nu înţeleg să se supună turmei.
Comunismul apus, a condamnat indivizii să trăiască supuşi, resemnaţi, uniformizaţi, mutilând destine şi năzuinţe, transformându-i în sclavii şi uneltele unui dictator prin teroare şi propagandă, iar capitalismul, promiţând libertatea totală, a condamnat din nou oamenii să se supună regulilor impuse, folosind instrumente perfide de manipulare şi control.
Autobuzul înaintează trecând prin gropile pline cu apă murdară, care par nişte ochi tulburi ai şoselei. Printre copacii scheletici, cu ramurile desfrunzite, ca nişte falange descărnate care împung cerul întunecat şi greu, de plumb, se zăresc alte şi alte blocuri cenuşii, închizând ca în nişte cavouri urbane, alte şi alte vieţi cenuşii, zadarnice. Ştiu că nu voi putea trăi vreodată într-o turmă de oameni, m-ar sufoca banalitatea, absurditatea şi idealurile stupide spre care tânjesc mai toţi indivizii. Totul e zădărnicie, deşertăciune; alergăm spre nicăieri şi în final ne transformăm în ţărână. Toate visele, năzuinţele, fericirile, cuceririle, victoriile noastre în lupta cu viaţa, sfârşesc într-o groapă căscată în pământ, ca un rânjet ironic al morţii, care ne aşteaptă, ne însoţeşte şi ne veghează obsedant, încă din prima zi de viaţă. Ne naştem singuri şi murim singuri, izolaţi în eternitate, iar timpul, acest ceasornic al morţii, care ne măsoară destrămarea, ne macină îndârjit trupul lumesc, îmbătrânit de ani şi îşi sfârşeşte opera destrămării, transformându-ne în trofee ale morţii.
Da, asta e tot ce suntem în această viaţă, nişte biete trofee ale morţii. Şi în final, nimic nu rămâne, doar umbra noastră transformată în trecut.

CIVILIZAŢIA ŞI NESIMŢIREA


Era o zi de mijloc de vară, la fel ca toate zilele care au curs peste oraşul de la margine de ţară. Oameni grăbiţi, împovăraţi de gânduri şi necazuri, se îndreaptă spre cine ştie unde şi trec nepăsători unii pe lângă alţii. Cei mai în vârstă, se adună în grupuri, pe bănci aşezate la umbră, discutând despre tot şi despre toate...
Civilizaţia, îmbrăcată în haine curate, cu statura dreaptă şi privire blândă, cu mersul elegant, străbate nevăzută străzile oraşului, privind curioasă în jur. Dintr-o maşină care trece cu viteză redusă pe lângă trotuar, se aude o manea dată la maxim. Cântecul urlat, atrage privirea indignată, dar şi admiraţia celor aflaţi în preajmă. Două fete machiate strident, îmbrăcate sumar, în pantaloni scurţi şi tricouri colorate, lăsând la vedere bronzul cules pe marginea Dunării, privesc fermecate, spre maşina de lux cu numere străine, oprită în dreptul lor. Prin geamul lăsat, în partea dreaptă, un bărbat cu tenul măsliniu, cu ochi negrii şi sprâncene stufoase, cu ochelarii de soare înălţaţi peste părul negru-sârmos, scoţând la vedere un braţ tatuat, aruncă în scârbă o cutie de bere, care se rostogoleşte cu zgomot de tinichea, pe asfaltul crăpat. Îşi scoate ţigara din colţul gurii şi zâmbeşte cuceritor către cele două fete. După ce azvârle, cu un bobârnac scurt, chiştocul nestins pe trotuar, vorbeşte răguşit :
-Ce face fetele?... Merge ele la o plimbare cu maşâna lu' fratele meleu?
Fetele zâmbesc, apoi se îndepărtează, fără să răspundă invitaţiei.
-Hai fă, că oricum nu vă luam, nasoalelor!
Un râs în cascadă, se aude dinspre un grup de tineri aflaţi pe o bancă, la umbra deasă a unui castan. Cu sticle de bere şi suc, pungi de snacksuri aruncate în jurul lor, mestecând ca nişte hârciogi în călduri, seminţe de floarea soarelui şi dovleac, comentează înfierbântaţi, jocul unei echipe de fotbal, care nu a câştigat meciul din tur. În jurul lor, asfaltul e acoperit cu un covor gros din coji de seminţe, scuipate cu precizie printre dinţii îngălbeniţi de tutun. Un bătrân sprijinit într-un baston, se opreşte din mersul lui agale şi îi priveşte dojenitor. Un băiat cu o creastă de păr colorată în roşu, ras până la piele în jurul tâmplelor, priveşte şi el curios peste ochelarii de soare, aplecaţi pe nas, la omul care rămăsese oprit în faţa lor:
-Ce vrei tataie? Ne cunoşti şi vrei să ne saluţi? Hai, ia viteză şi du-te acolo, la moşii tăi!
Domnul în vârstă, cu privire blajină, vorbi ca şi cum nu-l auzise pe tânărul care sugea însetat, dintr-o sticlă de bere.
- Când o să ajungi la vârsta mea, dacă vei ajunge vreodată, nu vei mai avea pe unde să-ţi plimbi nepoţii. Aceste gunoaie, pe care le aruncaţi peste tot, fără ruşine, o să sufoce oraşul, spuse bătrânul şi plecă spre parcul din apropiere.
Băieţii izbucniră în cor, într-un râs fără oprire, strigând în urma lui:
-Bă', ce-o să mai facă gunoierii şi săracii, care iau ajutorul social ? Nu trebuie şi ei să aibă de lucru, că doar n-o să-i plătească degeaba, primăria. Uite că le dăm noi de lucru, spuse tânărul aruncând sticla goală de bere, în urma bătrânului. La cimitir cu tine, s-a dus vremea ta, boşorogule!
Civilizaţia privi îngrozită, spectacolul urât, la care, printr-o nefericită întâmplare, fusese nevoită să asiste. În jurul ei, lumea pare desprinsă dintr-un loc, pe unde ea, Civilizaţia, pare că n-a trecut niciodată.
Auzi atunci, ca prin vis, o voce batjocoritoare, cunoscută. O femeie cu faţa stafidită, nasul coroiat, bărbia ascuţită şi părul încâlcit, care stătea ghemuită pe treptele din marmură ale monumentului, ce străjuia parcul central, îi zâmbea ironic, dezvelindu-şi gingiile ştirbe.
-Ce te uiţi aşa mirată în jur, dragă? Au trecut ani de când nu ai mai fost pe aici. Pentru cei pe care i-ai văzut acum, cei "şapte ani de acasă", nu mai sunt şapte, pentru că nu mai există "acasă". Părinţii nu mai au timp să-şi educe copiii, ei sunt plecaţi peste mări şi ţări să trudească. Copiii nimănui, au rămas vegheaţi, de ecranele smartphonurilor, televizoarelor şi mâncărurilor de la fast food. Nu mai vor să citească, să fie civilizaţi, sau să se bucure de frumuseţea naturii, pe care o distrug sistematic. Pe zi ce trece, regatul tău, al civilizaţiei, unde oamenii erau educaţi, politicoşi şi curaţi, se transformă în regatul meu, al Nesimţirii.
Civilizaţia se uită cu groază, cum un grup de copii gălăgioşi, înarmaţi cu un tub de vopsea, scriu pe soclul monumentului, cuvinte însoţite de desene obscene, mânjind luciul marmurei.
Nesimţirea se ridică de pe trepte, scuturându-şi praful din faldurile rochiei lungi şi murdare, privindu-i cu admiraţie, ca pe nişte elevi silitori. Grupul de copii se îndepărtă ţipând, mândri de isprava lor, către foişorul din lemn, de unde, în trecutul frumos al oraşului, în serile de vară, se auzea muzica de fanfară. Din câteva lovituri precise, cu picioarele, aşa cum au văzut ei în filmele de la televizor, scândurile proaspăt vopsite, din balustrada foişorului, se frâng sfărâmate, ca nişte beţe de chibrit. Nimeni nu vede, nimeni nu reacţionează. După ce foişorul este vandalizat, copiii aleargă în dezordine, precum un roi de termite furioase, smulgând coşurile de gunoi şi rupând crengile copacilor. Înarmaţi cu pietre, aleargă spre Casa de cultură a oraşului, acum abandonată, în ruină, hotărâţi să mai spargă şi ultimele geamuri care scăpaseră atacului nemilos din zilele trecute.
Nesimţirea zâmbeşte, privind cu mândrie către grupul micilor vandali, care-şi pregătesc din nou tuburile cu vopsea, să mai scrie câteva cuvinte obscene pe zidurile degradate şi părăginite.
-Aşa, dragii mei, îi aplaudă Nesimţirea, sunt mândră de voi; apoi rânjind satisfăcută, priveşte către Civilizaţie, care rămăsese încremenită, în faţa acestui spectacol degradant şi jalnic.
-Îi vezi? Ei sunt viitorul acestei ţări, iar acum, îşi fac temele pentru şcoală.

Friday, February 22, 2019

NIHIL


NIHIL

Ce trist amor
Să vrai,
Să stai,
Cu cei ce mor.

Şi ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt.

Ce fără rost
Trăind,
Gândind,
De n-ai fi fost.

Şi ce cuvânt...
Mister,
În cer,
Şi pe pământ.
George Bacovia

Cea mai înspăimântătoare singurătate, nu e cea pe care o simţi şi o trăieşti în completă izolare. Cea mai înspăimântătoare şi tragică singurătate e cea pe care o trăieşti în mijlocul mulţimilor. Valuri de oameni robotizaţi, cu priviri reci ca ochii morţilor, goliţi de orice sentimente de umanitate, compasiune, empatie, grăbindu-se către nicăieri, umăr la umăr sau unul în spatele celuilalt, atât de aproape, dar totuşi monstruos de departe, închişi ermetic în ambalajul efemer al trupului. Către ce grăbesc ei atât de departe de esenţa vieţii din care au apărut? Spre ce se îndreaptă cu atâta fanatism, cu priviri mai oarbe decât ale orbilor, cu suflete mai reci şi mai împietrite decât ale statuilor cu siluete moarte, care privesc către nicăieri? Dispariţia unuia dintre ei, în această goană nebună, nu ar fi observată de nimeni; în clipa următoare, orice individ din uriaşa turmă, ar fi brutal înlocuit cu un altul, cu următorul din acest nesfârşit şi tragic şir. Întocmai ca într-o colonie de furnici neînsemnate, strivite sub talpa unui pantof, refăcută rapid, de alte şi alte insecte mărunte care acoperă disciplinate locul măcelului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cui îi pasă de o biată furnică fragilă şi efemeră, strivită brutal sub talpă, pe caldarâm? Cui îi pasă de un biet individ, un număr strivit într-o mulţime şi înlocuit rapid cu un altul dintr-un nesfârşit şi neîntrerupt şir? Nu e nimic mai dezolant, decât mulţimile tăcute, abrutizate, fără identitate, o uriaşă armată a deşertăciunii, a neantului, ca nişte trupuri controlate de un vrăjitor sadic, care mărşăluiesc într-una către o groapă comună, unde în final, vor putrezi pentru eternitate în veşnicul anonimat. E ca sentimentul acela sfâşietor de neputinţă, de zădărnicie eternă, pe care îl simţi atunci când împrăştii în vânt, o urnă în care se află cenuşă umană.

Sunday, November 11, 2018

LANSAREA CARTII "BUCĂTARUL ŞI PORCUŞORUL"



MaAAAREAAA LaAAnSAaaReee ! 
Romexpo, Pavilion Central, Parter, Stand 4





                                              CHIAR DE ACEST COPIL...


                         https://www.facebook.com/BUCATARULsiPORCUSORUL/

                Moș Nicolae, Moş Crăciun, o idee grozavă pentru ghetuțe, nu?

Tuesday, November 6, 2018

SCHIORUL


Era o primăvară încâlcită în zăpezile apărute mult prea târziu, la fel de încâlcită ca vremurile în care trăim. Baraca din tablă ruginită, arată ca un container, din care pe coşul strâmb, improvizat dintr-o ţeavă, furată dintr-un sistem de irigaţii, iese un fum negru cu miros de cauciuc ars. Ferestrele opace, aproape dispăruseră acoperite cu un omăt murdar, ce se topea lăsând o dâră, ca de cafea, în albul zăpezii, minat cu pete galbene de urină, din loc în loc. Din depărtare, se aude înfundat lătratul unui câine, răgetul unui măgar, râsetele şi ţipetele unor copii ieşiţi la săniuş pe un deal. În interiorul bodegii, aşezaţi pe scaune scunde, se aflau câţiva clienţi, lâncezind, cu feţele obosite, luminate intermitent de imaginile spălăcite, proiectate din ecranul televizorului cu carcasa crăpată, aşezat pe un dulap. Pe mesele înnegrite, se zăreau înşirate pahare slinoase, în care pluteau lichide incolore cu miros înţepător de spirt. Fumul de ţigări ieftine, împrăştiind un miros greu, de catran, plutea în valuri străvezii, suflat din plămânii celor prezenţi. Imaginea televizorului se dezvăluia cu greu prin ecranul acoperit de o mâzgă maronie, iar sunetul răsuna din difuzoare, vibrând cu un zgomot metalic, distorsionat.

O să vă sprijin cu toate puterile mele, care deocamdată nu sunt mici... Mi-am dorit tot timpul să vă întreb: vreţi să mai fiu în continuare preşedintele vostru?..." răsună din difuzoare, întrebarea care-i animă brusc din amorţire, pe cei prezenţi în cârciuma satului uitat de lume, din sudul ţării.
Din locul aflat chiar în dreptul ecranului, un bărbat cu faţa ridată şi palidă, acoperită de o barbă deasă, se ridică bucuros, strigând printre mustăţile îngălbenite de tutun:
-Daaa!... Da, da, da! Trăiască! Apoi privi triumfător către tovarăşii săi care tresăriră speriaţi.
-Ce da? se auzi un glas răguşit, din apropiere. Era să mă omori în sperietură, nebunule! Care da, îşi repetă acesta întrebarea, privindu-l cu o figură nedumerită.
-Eşti surd, nu ai auzit întrebarea?, îi răspunse colegul de cârciumă, privindu-l cu superioritate, ridicat în picioare. El ne dă la toţi! El ne-a adus aici, unde suntem azi... Unde mai găseşti tu aşa om, aşa caracter, o aşa prestanţă, aşa cinste şi corectitudine? Dacă nu ţi-ar da el, de unde ai mai lua tu bani să duci paharul la gură, să mănânci un parizer bun, să fumezi o ţigară? Spune, de unde?
-Băi beţivule, ce, el îţi dă ţie bani să tragi la măsea? Domnu' primar e ăla care te-a trecut pe lista de ajutoare sociale. Ce faci tu pentru banii ăştia? Nimic!... Se băgă în vorbă un moş cocoşat, cu faţa acoperită sub o căciulă militară cu urechi, roasă de molii.
-Da' tu ce faci acu' băi, boşorogule? Faci cu noi lecţii politice, comunistule? Te caută moartea pe acasă şi tu o cauţi p-aici... Dacă-ţi trag una în fesu’ ăla kaki, mori aici fără lumânare! Nici ambulanţa nu mai are ce-ţi face, că până ajunge la noi, trece vara.
-Aşa vorbeşti bă, cu un om bătrân, care ar putea să-ţi fie tată, chiar şi mamă la nevoie?, spuse un individ gras, îndesat într-o pufoaică de şantier, peticită, cu manşetele slinoase.
-Tu ce vrei bă?, se auzi din nou vocea. Îi iei apărarea moşului, pentru că-ţi dă bani cu împrumut şi ţie şi neveste-ti. Ţie îţi dă şi de băut, da' neveste-ti ce-i mai dă? Rânji apoi cu subînţeles către adunarea ameţită de băutură.
Se auzi un hohot de râs, acoperit brusc de zgomotul aplauzelor, ţâşnite din difuzoarele televizorului. Pentru câteva secunde, privirile tuturor se lipiră ca nişte ventuze de ecranul afumat. Omul cu pufoaica peticită, ignorând televizorul, se ridică clătinându-se, încleştându-şi pumnii, pregătit să-şi atace rivalul, care speriat, fugi ascunzându-se după tejgheaua de lemn a barului.
Uşa bodegii se deschise brusc, cu un scârţâit ascuţit, şi în cadrul ei, cu faţa acoperită de promoroacă, însoţit de un fuior de zăpadă, apăru un bărbat, ţinând în mână o lopată.
-Ce faci domn’ primar nu te uiţi şi matale la televizor? Vezi ce femei frumoase avem la Bucureşti? Nu te uiţi, că tu eşti cu ăialalţi, care au tăiat salariile şi pensiile… Cine te-o mai alege!, strigă, din spatele cârciumarului, bărbatul cu faţa ridată, acoperită de o barbă deasă şi mustăţi îngălbenite de tutun.
-Băi puturoşilor, de ce nu ieşiţi afară la curăţat zăpada? Şi ce e cu mirosul ăsta de spirt medicinal, de zici că sunt în spital?
-Păi suntem în spital. Noi suntem bolnavi, avem gripă alcoolică! De ce nu chemi domn’ primar, armata, jandarmii, pompierii, ambulanţa, elicopterele, submarinele, extratereştrii, să dea la zăpadă, se auzi un glas din întunericul afumat al bodegii.
-Hai domn' primar mai bine s-o lăsăm aşa, că până ajung soldaţii aici, se topeşte zăpada, vine alta, sau poate vine vara, completă moşul cocoşat, cu faţa acoperită de căciula militară cu urechi, roasă de molii.
-Elicoptere aveţi voi în cap, poate şi submarine, că sunteţi băgaţi până-n gât în băutură, răspunse sec primarul, privindu-i încruntat. Eu am pregătit pentru voi, câte o lopată şi promisiunea că nu mai vedeţi niciun ban din ajutorul social, dacă nu ieşiţi acum, afară la zăpadă!
-Nu se poate, participăm la congres, nu vezi? După şedinţă, avem vot...
-Băi, eu am venit să vă scot afară, la curăţat zăpada, că rămâneţi îngropaţi aici şi muriţi de foame. Suntem vai mama noastră, săraci şi izolaţi de tot şi de toate! Nu mai avem nici pâine la magazin.
-Dacă avem de băut, ce ne mai trebuie pâine, se auziră vocile, în cor.
-S-a terminat până şi spirtul din trusa de prim ajutor de la primărie, băi proştilor, să vă văd ce mai beţi.
-Să ştii că dacă te porţi aşa urât cu noi, nu mai pupi tu la primărie. Ne-ai promis atunci la alegeri, o grămadă de lucruri şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Ai zis că ne dai, şi ce ne-ai mai dat... Acum lasă-ne în pace! Nu, organizaţia noastră de partid, nu mai vrea să asculte ordinele tale, vrem să fim liberi. Jos primarul dictator!, răsunară din nou strigăte şi aplauze.
Un zgomot asurzitor, ca un început de apocalipsă, scutură din toate încheieturile baraca din metal, ameninţând să o zboare din locul ei. Se repeziră cu toţii speriaţi, către geamurile murdare, privind înspăimântaţi afară. Fuioare de zăpadă se răsuceau violent, iar din ceaţa albă, se zări conturul unui elicopter militar. Uşa cârciumii fu izbită cu putere şi în interior îşi făcu apariţia un bărbat îmbrăcat într-un fâş galben, având pe cap un fes portocaliu, purtând pe umăr o pereche de schiuri. Imediat, intrară încadrându-l la dreapta şi la stânga, două matahale, îmbrăcate în costume negre, cu feţele inexpresive şi severe. Agitaţia şi zgomotele se potoliră ca prin farmec, iar cei prezenţi rămaseră încremeniţi, ca într-o fotografie de grup, privind speriaţi la bărbatul înalt, apărut de nicăieri, în bodega lor. Un zgomot ascuţit, sparse tăcerea alcoolizată. Primarul cu ochii holbaţi şi gura întredeschisă, scăpase lopata din mână.
Cu o voce de sintetizator, robotică, intrusul cu fâşul galben şi fesul portocaliu, vorbi sacadat:
-“Avem - oare a câta oara? - un scandal în spaţiul public şi cred că, de data aceasta, destul de multă lume se aşteaptă să-mi expun opinia în această chestiune. Din punctul meu de vedere, lucrurile se pot rezuma în puţine cuvinte. Nişte penali, fac o încercare disperată să atace şi să discrediteze Direcţia Naţională Anticorupţie şi conducerea acestei direcţii...” 
-Domnule preşedinte, spuse în şoaptă unul dintre însoţitori, am terminat conferinţa de presă, acum suntem într-un sat înzăpezit, din sudul ţării. Din cauza vremii nefavorabile, comandantul elicopterului a greşit locaţia de weekend.
Omul cu geacă galbenă şi fes portocaliu, îşi întoarse robotic faţa inexpresivă, către bărbatul în costum negru, privindu-l confuz şi supărat:
-Şi atunci, unde naiba se află pârtia de schi?

                                                                                                                                  Marius Concita