PRIZONIERUL REALITĂŢII

Un soare blând, picura viaţă, dezmierdând pământul înverzit, împodobit cu flori delicate de primăvară. Vântul domol, cald, cu adieri parfumate de iarbă fragedă şi copaci înfloriţi, mângâia tandru, micul orăşel de pe malul Dunării, învăluit într-o lumină pură, diafană, ca într-un început de vis. Orăşelul copilăriei mele, se transformase miraculos sub magia primăverii. Oamenii se plimbau fericiţi pe trotuarele proaspăt asfaltate, admirând elegantele clădiri istorice, ce fuseseră restaurate cu grijă şi respect, faţă de trecutul vechi al oraşului. Blocurile care străjuiau bulevardul central, până la gară, păreau recent construite, după lucrările de consolidare a faţadelor, care îşi schimbaseră miraculos vechile culori cenuşii, ca o proiecţie din lumina întunecată a comunismului apus. Şoferii care circulau pe străzile fără gropile de altădată, recent asfaltate, treceau prin faţa Casei de cultură, ce fusese salvată din ruină şi restaurată cu respect faţa de cultura oraşului. Monumentul Independenţei, Catedrala Sfântul Haralambie, cinematograful Flacăra, Casa armatei, Tribunalul, Turnul de apă, frumoasa clădire a Administraţiei financiare, cladirea Gării şi alte bijuterii arhitecturale, reveniseră la viaţă, după restaurare, în lumina caldă a primăverii, ca nişte insule ale trecutului, dezvăluindu-le oamenilor, locuri dragi din oraşul vechi, de altădată. Chiar şi apusele embleme ale trecutului comunist: fabrici, întreprinderi, îşi găsiseră investitori şi reveniseră la viaţă, resuscitate şi ele de miracolul primăverii, ce se simţea pretutindeni.

Ceasul de pe noptieră, mă trezi brusc la realitate, cu sunetul său strident şi interminabil. M-am ridicat repede din pat, încă sub vraja visului, privind fericit şi nerăbdător pe fereastră. Curând, bucuria mi se împrăştie, ca o adiere delicată de parfum, mistuită de prezentul putred.

Nimic nu se schimbase... Era o zi rece şi întunecată de toamnă târzie, cu cerul greu, de plumb, ce părea că se va prăbuşi curând, peste oraş. Vântul rece smulgea cu sadism ultimele frunze uscate, ce se agăţau zadarnic, fără viaţă, de crengile scheletice ale copacilor, ca nişte braţe descărnate ce împungeau cerul. Blocurile cenuşii, cu faţadele precum nişte cartoane ude, zăceau mistuite de igrasie, cu tencuiala căzută, ca un obraz bolnav. Şoselele abandonate într-un etern şantier, cu gurile de canal înălţate din asfalt, ocolite zilnic de maşini, ca într-o cursă cu obstacole, noroi, gropi, bălţi cu apă tulbure, maidanezi care bântuie înfometaţi pe străzi, ca nişte hiene flămânde, clădiri istorice abandonate în ruină, şi oameni care îşi părăsesc oraşul natal, sau părăsesc această lume, dezamăgiţi, bolnavi şi mult prea bătrâni să mai spere într-un miracol, care nu va mai veni pentru ei, niciodată...

Bacovia se înalţă din nou, dintre paginile cărţii, să bântuie oraşul părăsit:

"Şi iar toate-s triste,

Şi azi, ca şi ieri-

Potop de dureri.

Şi visul apune

în negrul destin...

Şi vremuri mai bune

Nu vin, nu mai vin,

Şi nici mângâieri...

Şi iar toate-s triste,

Şi azi, ca şi ieri...

George Bacovia- Piano