Armata deşertăciunii

"Zadarnic flaute cântă

În aste zile păgâne-

La vânt s-au dus aspiraţii

Nimic nu rămâne...

În vânt şi uitare tot stând,

Cu zile grele, stăpâne-

Oricine, orice au trăit,

Nimic nu rămâne..."

George Bacovia

Am coborât treptele din faţa impunătoarei clădiri, extrem de trist, de parcă tocmai comisesem păcatul capital şi fusesem alungat din rai, simţind cum căldura plăcută din interior, fusese brusc înlocuită de un frig pătrunzător, amplificat de un vânt rece, gheţos, cu miros de iarnă şi zăpezi. Mi-am încheiat cu mâini îngheţate nasturii pardesiului, apoi suflându-mi aer cald în palme, am privit dezorientat în jur. Am pornit pe bulevardul aglomerat, fără să ştiu încotro mă îndrept. Un autobuz tocmai oprise în staţia din apropiere şi am alergat către el, reuşind să mă urc în ultimul moment, strecurându-mă printre uşile ce tocmai se închideau.

Înăuntru se simţea o căldură umedă, cu miros de sudoare şi motorină, amplificată de trupurile înghesuite şi de respiraţia călătorilor. Strivit în aglomeraţie, m-am refugiat către locurile din spate şi mi-am sprijinit mâinile pe bara metalica, privind îngândurat prin geamul murdar şi prăfuit. Din locul unde mă aflam, părea că autobuzul remorchează străzile necunoscute, care mi se dezvăluiau acum pentru prima dată. Străzi care mărgineau cartiere cu blocuri cenuşii... Aceleaşi şi aceleaşi blocuri, ca nişte monştrii de beton, înghiţind în pântecul lor aceiaşi oameni, cu aceleaşi vieţi de prizonieri ai zădărniciei, ai deşertăciunii, ai neputinţei, fără nicio strălucire, fără nicio urmă de altceva. O întreagă viaţă trăită în cuşti de beton etajate, înghesuiţi unii peste alţii, cu destine cenuşii care se prelungesc peste generaţii. Ne supunem orbeşte unor reguli sau diverselor mode impuse de societate şi acceptăm resemnaţi sau chiar cu entuziasm, să devenim bieţi indivizi fără personalitate, un număr într-o uriaşă turmă care se îndreaptă hotărât spre nicăieri. Dacă în această avalanşă umană, mai există totuşi oameni diferiţi, ei vor fi rapid marginalizaţi, etichetaţi şi condamnaţi pentru că sunt altfel, pentru că nu pot şi nu înţeleg să se supună turmei.

Comunismul apus, a condamnat indivizii să trăiască supuşi, resemnaţi, uniformizaţi, mutilând destine şi năzuinţe, transformându-i în sclavii şi uneltele unui dictator prin teroare şi propagandă, iar capitalismul, promiţând libertatea totală, a condamnat din nou oamenii să se supună regulilor impuse, folosind instrumente perfide de manipulare şi control.

Autobuzul înaintează trecând prin gropile pline cu apă murdară, care par nişte ochi tulburi ai şoselei. Printre copacii scheletici, cu ramurile desfrunzite, ca nişte falange descărnate care împung cerul întunecat şi greu, de plumb, se zăresc alte şi alte blocuri cenuşii, închizând ca în nişte cavouri urbane, alte şi alte vieţi cenuşii, zadarnice. Ştiu că nu voi putea trăi vreodată într-o turmă de oameni, m-ar sufoca banalitatea, absurditatea şi idealurile stupide spre care tânjesc mai toţi indivizii. Totul e zădărnicie, deşertăciune; alergăm spre nicăieri şi în final ne transformăm în ţărână. Toate visele, năzuinţele, fericirile, cuceririle, victoriile noastre în lupta cu viaţa, sfârşesc într-o groapă căscată în pământ, ca un rânjet ironic al morţii, care ne aşteaptă, ne însoţeşte şi ne veghează obsedant, încă din prima zi de viaţă. Ne naştem singuri şi murim singuri, izolaţi în eternitate, iar timpul, acest ceasornic al morţii, care ne măsoară destrămarea, ne macină îndârjit trupul lumesc, îmbătrânit de ani şi îşi sfârşeşte opera destrămării, transformându-ne în trofee ale morţii.

Da, asta e tot ce suntem în această viaţă, nişte biete trofee ale morţii. Şi în final, nimic nu rămâne, doar umbra noastră transformată în trecut.