Era o zi de mijloc de vară, la fel ca toate zilele care au curs
peste oraşul de la margine de ţară. Oameni grăbiţi, împovăraţi
de gânduri şi necazuri, se îndreaptă spre cine ştie unde şi
trec nepăsători unii pe lângă alţii. Cei mai în vârstă, se
adună în grupuri, pe bănci aşezate la umbră, discutând despre
tot şi despre toate...
Civilizaţia, îmbrăcată în haine curate, cu statura
dreaptă şi privire blândă, cu mersul elegant, străbate
nevăzută străzile oraşului, privind curioasă în jur.
Dintr-o maşină care trece cu viteză redusă pe lângă trotuar, se
aude o manea dată la maxim. Cântecul urlat, atrage privirea
indignată, dar şi admiraţia celor aflaţi în preajmă. Două fete
machiate strident, îmbrăcate sumar, în pantaloni scurţi şi
tricouri colorate, lăsând la vedere bronzul cules pe marginea
Dunării, privesc fermecate, spre maşina de lux cu numere străine,
oprită în dreptul lor. Prin geamul lăsat, în partea dreaptă, un
bărbat cu tenul măsliniu, cu ochi negrii şi sprâncene stufoase,
cu ochelarii de soare înălţaţi peste părul negru-sârmos,
scoţând la vedere un braţ tatuat, aruncă în scârbă o cutie de
bere, care se rostogoleşte cu zgomot de tinichea, pe asfaltul
crăpat. Îşi scoate ţigara din colţul gurii şi zâmbeşte
cuceritor către cele două fete. După ce azvârle, cu un bobârnac
scurt, chiştocul nestins pe trotuar, vorbeşte răguşit :
-Ce face fetele?... Merge ele la o plimbare cu maşâna lu'
fratele meleu?
Fetele zâmbesc, apoi se
îndepărtează, fără să răspundă invitaţiei.
-Hai fă, că oricum nu vă
luam, nasoalelor!
Un râs în cascadă, se aude
dinspre un grup de tineri aflaţi pe o bancă, la umbra deasă a unui
castan. Cu sticle de bere şi suc, pungi de snacksuri
aruncate în jurul lor,
mestecând ca nişte hârciogi în călduri, seminţe de floarea
soarelui şi dovleac, comentează înfierbântaţi, jocul unei echipe
de fotbal, care nu a câştigat meciul din tur. În
jurul lor, asfaltul e acoperit cu un covor gros din coji de seminţe,
scuipate cu precizie printre dinţii îngălbeniţi de tutun. Un
bătrân sprijinit într-un baston, se opreşte din mersul lui agale
şi îi priveşte dojenitor. Un băiat cu o creastă de păr colorată
în roşu, ras până la piele în jurul tâmplelor, priveşte şi el
curios peste ochelarii de soare, aplecaţi pe nas, la omul care
rămăsese oprit în faţa lor:
-Ce vrei tataie? Ne cunoşti şi vrei să ne saluţi? Hai, ia viteză
şi du-te acolo, la moşii tăi!
Domnul în vârstă, cu privire blajină, vorbi ca şi cum nu-l
auzise pe tânărul care sugea însetat, dintr-o sticlă de bere.
- Când o să ajungi la vârsta mea, dacă vei ajunge vreodată, nu
vei mai avea pe unde să-ţi plimbi nepoţii. Aceste gunoaie, pe care
le aruncaţi peste tot, fără ruşine, o să sufoce oraşul, spuse
bătrânul şi plecă spre parcul din apropiere.
Băieţii izbucniră în cor, într-un râs fără oprire, strigând
în urma lui:
-Bă', ce-o să mai facă gunoierii şi săracii, care iau ajutorul
social ? Nu trebuie şi ei să aibă de lucru, că doar n-o să-i
plătească degeaba, primăria. Uite că le dăm noi de lucru, spuse
tânărul aruncând sticla goală de bere, în urma bătrânului. La
cimitir cu tine, s-a dus vremea ta, boşorogule!
Civilizaţia privi
îngrozită, spectacolul urât, la care, printr-o nefericită
întâmplare, fusese nevoită să asiste. În jurul ei, lumea pare
desprinsă dintr-un loc, pe unde ea, Civilizaţia,
pare că n-a trecut niciodată.
Auzi atunci, ca prin vis, o voce batjocoritoare, cunoscută. O femeie
cu faţa stafidită, nasul coroiat, bărbia ascuţită şi părul
încâlcit, care stătea ghemuită pe treptele din marmură ale
monumentului, ce străjuia parcul central, îi zâmbea ironic,
dezvelindu-şi gingiile ştirbe.
-Ce te uiţi aşa mirată în jur,
dragă? Au trecut ani de când nu ai mai fost pe aici. Pentru cei pe
care i-ai văzut acum, cei "şapte ani de acasă",
nu mai sunt şapte, pentru că nu mai există "acasă".
Părinţii nu mai au timp să-şi educe copiii, ei sunt plecaţi
peste mări şi ţări să trudească. Copiii nimănui, au rămas
vegheaţi, de ecranele smartphonurilor,
televizoarelor şi mâncărurilor de la fast food.
Nu mai vor să citească, să fie civilizaţi, sau să se bucure de
frumuseţea naturii, pe care o distrug sistematic. Pe zi ce trece,
regatul tău, al civilizaţiei,
unde oamenii erau educaţi, politicoşi şi curaţi, se transformă
în regatul meu, al Nesimţirii.
Civilizaţia se uită
cu groază, cum un grup de copii gălăgioşi, înarmaţi cu un tub
de vopsea, scriu pe soclul monumentului, cuvinte însoţite de desene
obscene, mânjind luciul marmurei.
Nesimţirea se ridică
de pe trepte, scuturându-şi praful din faldurile rochiei lungi şi
murdare, privindu-i cu admiraţie, ca pe nişte elevi silitori.
Grupul de copii se îndepărtă ţipând, mândri de isprava lor,
către foişorul din lemn, de unde, în trecutul frumos al oraşului,
în serile de vară, se auzea muzica de fanfară. Din câteva
lovituri precise, cu picioarele, aşa cum au văzut ei în filmele de
la televizor, scândurile proaspăt vopsite, din balustrada
foişorului, se frâng sfărâmate, ca nişte beţe de chibrit.
Nimeni nu vede, nimeni nu reacţionează. După ce foişorul este
vandalizat, copiii aleargă în dezordine, precum un roi de termite
furioase, smulgând coşurile de gunoi şi rupând crengile
copacilor. Înarmaţi cu pietre, aleargă spre Casa de cultură a
oraşului, acum abandonată, în ruină, hotărâţi să mai spargă
şi ultimele geamuri care scăpaseră atacului nemilos din zilele
trecute.
Nesimţirea zâmbeşte,
privind cu mândrie către grupul micilor vandali, care-şi pregătesc
din nou tuburile cu vopsea, să mai scrie câteva cuvinte obscene pe
zidurile degradate şi părăginite.
-Aşa, dragii mei, îi aplaudă
Nesimţirea, sunt
mândră de voi; apoi rânjind satisfăcută, priveşte către
Civilizaţie,
care rămăsese încremenită, în faţa acestui spectacol degradant
şi jalnic.
-Îi vezi? Ei sunt viitorul acestei ţări, iar acum, îşi fac
temele pentru şcoală.
No comments:
Post a Comment