SCHIORUL

Era o primăvară încâlcită în zăpezile apărute mult prea târziu, la fel de încâlcită ca vremurile în care trăim. Baraca din tablă ruginită, arată ca un container, din care pe coşul strâmb, improvizat dintr-o ţeavă, furată dintr-un sistem de irigaţii, iese un fum negru cu miros de cauciuc ars. Ferestrele opace, aproape dispăruseră acoperite cu un omăt murdar, ce se topea lăsând o dâră, ca de cafea, în albul zăpezii, minat cu pete galbene de urină, din loc în loc. Din depărtare, se aude înfundat lătratul unui câine, răgetul unui măgar, râsetele şi ţipetele unor copii ieşiţi la săniuş pe un deal. În interiorul bodegii, aşezaţi pe scaune scunde, se aflau câţiva clienţi, lâncezind, cu feţele obosite, luminate intermitent de imaginile spălăcite, proiectate din ecranul televizorului cu carcasa crăpată, aşezat pe un dulap. Pe mesele înnegrite, se zăreau înşirate pahare slinoase, în care pluteau lichide incolore cu miros înţepător de spirt. Fumul de ţigări ieftine, împrăştiind un miros greu, de catran, plutea în valuri străvezii, suflat din plămânii celor prezenţi. Imaginea televizorului se dezvăluia cu greu prin ecranul acoperit de o mâzgă maronie, iar sunetul răsuna din difuzoare, vibrând cu un zgomot metalic, distorsionat.

„O să vă sprijin cu toate puterile mele, care deocamdată nu sunt mici... Mi-am dorit tot timpul să vă întreb: vreţi să mai fiu în continuare preşedintele vostru?..." răsună din difuzoare, întrebarea care-i animă brusc din amorţire, pe cei prezenţi în cârciuma satului uitat de lume, din sudul ţării.

Din locul aflat chiar în dreptul ecranului, un bărbat cu faţa ridată şi palidă, acoperită de o barbă deasă, se ridică bucuros, strigând printre mustăţile îngălbenite de tutun:

-Daaa!... Da, da, da! Trăiască! Apoi privi triumfător către tovarăşii săi care tresăriră speriaţi.

-Ce da? se auzi un glas răguşit, din apropiere. Era să mă omori în sperietură, nebunule! Care da, îşi repetă acesta întrebarea, privindu-l cu o figură nedumerită.

-Eşti surd, nu ai auzit întrebarea?, îi răspunse colegul de cârciumă, privindu-l cu superioritate, ridicat în picioare. El ne dă la toţi! El ne-a adus aici, unde suntem azi... Unde mai găseşti tu aşa om, aşa caracter, o aşa prestanţă, aşa cinste şi corectitudine? Dacă nu ţi-ar da el, de unde ai mai lua tu bani să duci paharul la gură, să mănânci un parizer bun, să fumezi o ţigară? Spune, de unde?

-Băi beţivule, ce, el îţi dă ţie bani să tragi la măsea? Domnu' primar e ăla care te-a trecut pe lista de ajutoare sociale. Ce faci tu pentru banii ăştia? Nimic!... Se băgă în vorbă un moş cocoşat, cu faţa acoperită sub o căciulă militară cu urechi, roasă de molii.

-Da' tu ce faci acu' băi, boşorogule? Faci cu noi lecţii politice, comunistule? Te caută moartea pe acasă şi tu o cauţi p-aici... Dacă-ţi trag una în fesu’ ăla kaki, mori aici fără lumânare! Nici ambulanţa nu mai are ce-ţi face, că până ajunge la noi, trece vara.

-Aşa vorbeşti bă, cu un om bătrân, care ar putea să-ţi fie tată, chiar şi mamă la nevoie?, spuse un individ gras, îndesat într-o pufoaică de şantier, peticită, cu manşetele slinoase.

-Tu ce vrei bă?, se auzi din nou vocea. Îi iei apărarea moşului, pentru că-ţi dă bani cu împrumut şi ţie şi neveste-ti. Ţie îţi dă şi de băut, da' neveste-ti ce-i mai dă? Rânji apoi cu subînţeles către adunarea ameţită de băutură.

Se auzi un hohot de râs, acoperit brusc de zgomotul aplauzelor, ţâşnite din difuzoarele televizorului. Pentru câteva secunde, privirile tuturor se lipiră ca nişte ventuze de ecranul afumat. Omul cu pufoaica peticită, ignorând televizorul, se ridică clătinându-se, încleştându-şi pumnii, pregătit să-şi atace rivalul, care speriat, fugi ascunzându-se după tejgheaua de lemn a barului.

Uşa bodegii se deschise brusc, cu un scârţâit ascuţit, şi în cadrul ei, cu faţa acoperită de promoroacă, însoţit de un fuior de zăpadă, apăru un bărbat, ţinând în mână o lopată.

-Ce faci domn’ primar nu te uiţi şi matale la televizor? Vezi ce femei frumoase avem la Bucureşti? Nu te uiţi, că tu eşti cu ăialalţi, care au tăiat salariile şi pensiile… Cine te-o mai alege!, strigă, din spatele cârciumarului, bărbatul cu faţa ridată, acoperită de o barbă deasă şi mustăţi îngălbenite de tutun.

-Băi puturoşilor, de ce nu ieşiţi afară la curăţat zăpada? Şi ce e cu mirosul ăsta de spirt medicinal, de zici că sunt în spital?

-Păi suntem în spital. Noi suntem bolnavi, avem gripă alcoolică! De ce nu chemi domn’ primar, armata, jandarmii, pompierii, ambulanţa, elicopterele, submarinele, extratereştrii, să dea la zăpadă, se auzi un glas din întunericul afumat al bodegii.

-Hai domn' primar mai bine s-o lăsăm aşa, că până ajung soldaţii aici, se topeşte zăpada, vine alta, sau poate vine vara, completă moşul cocoşat, cu faţa acoperită de căciula militară cu urechi, roasă de molii.

-Elicoptere aveţi voi în cap, poate şi submarine, că sunteţi băgaţi până-n gât în băutură, răspunse sec primarul, privindu-i încruntat. Eu am pregătit pentru voi, câte o lopată şi promisiunea că nu mai vedeţi niciun ban din ajutorul social, dacă nu ieşiţi acum, afară la zăpadă!

-Nu se poate, participăm la congres, nu vezi? După şedinţă, avem vot...

-Băi, eu am venit să vă scot afară, la curăţat zăpada, că rămâneţi îngropaţi aici şi muriţi de foame. Suntem vai mama noastră, săraci şi izolaţi de tot şi de toate! Nu mai avem nici pâine la magazin.

-Dacă avem de băut, ce ne mai trebuie pâine, se auziră vocile, în cor.

-S-a terminat până şi spirtul din trusa de prim ajutor de la primărie, băi proştilor, să vă văd ce mai beţi.

-Să ştii că dacă te porţi aşa urât cu noi, nu mai pupi tu la primărie. Ne-ai promis atunci la alegeri, o grămadă de lucruri şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Ai zis că ne dai, şi ce ne-ai mai dat... Acum lasă-ne în pace! Nu, organizaţia noastră de partid, nu mai vrea să asculte ordinele tale, vrem să fim liberi. Jos primarul dictator!, răsunară din nou strigăte şi aplauze.

Un zgomot asurzitor, ca un început de apocalipsă, scutură din toate încheieturile baraca din metal, ameninţând să o zboare din locul ei. Se repeziră cu toţii speriaţi, către geamurile murdare, privind înspăimântaţi afară. Fuioare de zăpadă se răsuceau violent, iar din ceaţa albă, se zări conturul unui elicopter militar. Uşa cârciumii fu izbită cu putere şi în interior îşi făcu apariţia un bărbat îmbrăcat într-un fâş galben, având pe cap un fes portocaliu, purtând pe umăr o pereche de schiuri. Imediat, intrară încadrându-l la dreapta şi la stânga, două matahale, îmbrăcate în costume negre, cu feţele inexpresive şi severe. Agitaţia şi zgomotele se potoliră ca prin farmec, iar cei prezenţi rămaseră încremeniţi, ca într-o fotografie de grup, privind speriaţi la bărbatul înalt, apărut de nicăieri, în bodega lor. Un zgomot ascuţit, sparse tăcerea alcoolizată. Primarul cu ochii holbaţi şi gura întredeschisă, scăpase lopata din mână.

Cu o voce de sintetizator, robotică, intrusul cu fâşul galben şi fesul portocaliu, vorbi sacadat:

-“Avem - oare a câta oara? - un scandal în spaţiul public şi cred că, de data aceasta, destul de multă lume se aşteaptă să-mi expun opinia în această chestiune. Din punctul meu de vedere, lucrurile se pot rezuma în puţine cuvinte. Nişte penali, fac o încercare disperată să atace şi să discrediteze Direcţia Naţională Anticorupţie şi conducerea acestei direcţii...” 

-Domnule preşedinte, spuse în şoaptă unul dintre însoţitori, am terminat conferinţa de presă, acum suntem într-un sat înzăpezit, din sudul ţării. Din cauza vremii nefavorabile, comandantul elicopterului a greşit locaţia de weekend.

Omul cu geacă galbenă şi fes portocaliu, îşi întoarse robotic faţa inexpresivă, către bărbatul în costum negru, privindu-l confuz şi supărat:

-Şi atunci, unde naiba se află pârtia de schi?

                                                                                                                                  Marius Concita