ARABESCUL AMINTIRII

În anii copilăriei, scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu a locuit o vreme în Turnu-Măgurele, împreună cu familia. Despre acei ani, scriitoarea îşi aminteşte cu nostalgie şi sensibilitate, în romanul său memorialistic, “Arabescul amintirii”. Sunt amintiri transformate în cuvinte nemuritoare. E o călătorie frumoasă pe străzile Turnului vechi, printre case şi oameni din trecutul îndepărtat. “Fetiţa vedea foarte limpede în minte casa aceea în care locuise cam pe la vârsta de nouă ani… La vârsta de nouă ani şi opt luni fusese internată la Bucureşti, în pensionatul cel mai bun- cum sunau informaţiile luate de Tata; vacanţele, fireşte, le petrecea acasă, în oraşul provincial aşezat pe un şes larg, ridicat acolo ca pe o tavă prăfuită, între cele două ape mari: Dunărea şi Oltul. Fluvii mari care, trecând pe de lături, îşi vedeau majestuos de drum, pe când oraşul se năruia în praf adânc; da, praf înalt al uliţilor, zăpadă înaltă a iernilor grele. De cum coborai din gară spre oraş, praful, noroiul sau zăpada te năpădeau, dar totul convergea spre centru prin strada mare şi strada mare era pavată, iar alte uliţi aveau trotuarul lor pietruit. Cum oare se chemau acele străzi? Fetiţa era lipsită oarecât de o memorie metodică, în schimb i se imprimase în minte pe multă vreme curba acelei şosele, prăvălişul ei brusc la ieşirea din gară, norul de praf iscat de vreo birjă, praf nu cenuşiu, ci mai mult cafeniu. Casele, mărunte în genere, cu două geamuri la drum, se întindeau în lungime spre fundul curţii înguste; rare erau cele cu trei sau patru ferestre la uliţă, mai rare cele cu un cat, anume etaj- şi atunci presimţeai că ai atins centrul- acelea aveau şi un balcon care da pe uliţă; unul din acele balcoane era, la litera cuvântului, cel al Juliettei, una din fetele frumoase şi bogate ale locului. Iată centrul, anume grădina publică, care avea chiar şi pomi înalţi, loc mai ales de preumblări rotite în jurul pavilionului muzicii militare şi al bufetului- punct care constituia centrul oraşului. Lanurile de grâu întinse de o parte şi Dunărea de alta, iată, meritau prezenţa acolo a unui regiment de infanterie şi a unui regiment de cavalerie şi explicau numărul mare de oameni bogaţi ce-şi locuiau încă târgul natal; erau şi oameni care fuseseră bogaţi, dar pe care îi sărăcise masa verde a unicului club-cafenea- nimeni însă pe atunci nu-şi părăsea oraşul, nu începuse scurgerea spre capitală. Clasa militarilor, a funcţionarilor de seamă, compunea aristrocraţia târgului, la care se însumau şi acei din marii proprietari care, prin educaţie şi instrucţie, se adăugau acelora care formau lumea bună a târgului- căci era pesemne o plăcere a lor şi a altora să se preocupe de clasificări, dar prefectul şi colonelul erau, fără de îndoială, cei doi mari şefi ai urbei. Tatăl Fetiţii, ca şef militar, se bucura de mult prestigiu- îl datora muncii şi caracterului- avea admiratori şi prieteni. Şi, în afară de ei, erau oamenii pe care nu i-ar fi dorit prieteni- căci firea lui era dreaptă, hotărâtă, dârză. Avea tatăl Fetiţii un singur cenzor, anume pe ea, copila; îl admira şi îl iubea cât mai mult nu se poate iubi un părinte, dar îl judeca limpede şi nu se sfia copiliţa a-l sancţiona. Uneori temperamentul lui prea avântat îl făcea să fie nedrept şi sever; atunci Fetiţa, singură ea, cea sfioasă, îl certa. Nu! Nu a greşit acela. Nu, nu a fost vinovat. Mânia tătălui cădea dintr-o dată şi un regret, tot atât de superb ca mânia, făcea din el un copil gigant şi minunat în abdicarea lui. Aşadar în rază perfectă porneau uliţile principale ale oraşului şi sfârşeau acolo, undeva, departe, spre drumuri de uscat şi de ape; din această aşezare a locului Fetiţa purta în germăn toate drumurile mari ale lumii- necunoscute altfel decât din nume sau de pe hărţi- le purta în ea printr-o simţire a prelungirii în spaţiu, până la infinit, a orice: boltă cerească şi până dincolo de ea, sclipire a luceafărului până în lumini orbitoare- totul era în ea cuprins şi fără de margini. În casa lor totodată confortabilă şi simplă- tatălui îi plăcea spaţiu şi lumină, mamei simplitate, puritate şi linişte- Fetiţa sta pe lădiţa ei preferată, lădiţă acoperită cu o salteluţă, rezemată cu perine spre perete, în camera lui Mama Tica,guvernanta, pentru a o vedea mişcând la nesfârşire pentru treburi mărunte, pe când copila închipuia basme aurite. Firul de drum zărit prin geam, presupunând vastitatea liniilor şi închipuirea neavând margini, acel colţ al casei, acel scaun pitulat, o apărau şi îi dădeau consistenţă. Iată un colţ de decor, iată oamenii; acest cort, ca şi acel al circului ambulant, se plimba din provincie în provincie- uneori staţiona în chiar Bucureştii- mobil şi imuabil de-a lungul anilor schimbători şi statornici. Case felurite, dar care reprezentau aceeaşi chirie, cea ce le sta în puteri, mobile schimbate tot la acelaşi nivel al puterilor sprijinite de gust şi de iluzie; aceleaşi patru mici fiinţe legate fără dezlegare în lungul unei vieţi, dăruită generos până la bătrâneţe la doi dintre ei, curmată (Mamei), dintr-un defect congenital al inimii, la marginea marginii puterii de a suna cu tactul ei dezordonat ceasurile a 50 de ani- şi Fetiţii cu o margine încă neştiută, scrisă acolo, departe, în cerul pe care-l iubea de mică cu pasiune prin acelaşi gest de a privi mereu spre el, mereu în sus, spre misterul lui schimbător şi etern, mai sigur, mai nesfârşit decât puntea apelor şi decât glodul pământului şi decât însuşi cortul schimbător al Casei- pentru copila ce se simţea pe locul mic al picioruşelor ei mici şi totodată într-un cuprins fără de margini…” Din romanul memorialistic “Arabescul amintirii”- Hortensia Papadat- Bengescu, colecţia Capricorn- ediţia 1986.