PICĂTURI DE TRECUT PESTE PREZENT

  Au fost întâmplări care mi-au marcat copilăria…

Cartierul în care locuiam pe atunci, un morman cenuşiu de blocuri comuniste cu patru etaje, se afla chiar lângă cele două cimitire de la marginea oraşului. Primul, cel evreiesc, aproape în paragină, fără cruci, cu plăci de piatră funerară înfipte în pământul vechi, năpădit de buruieni înalte ca nişte braţe ce îmbrăţişau eternitatea. La intrarea în cimitir se zărea din spatele porţii ruginite, o casă veche care contrasta izbitor cu decorul uniform şi deprimant din jur. Construcţia, o biată rămăşiţă a oraşului vechi, de demult, părea strivită şi neajutorată, înconjurată de monştrii de beton etajaţi, care din clipă în clipă, erau gata să se năpustească asupra ei. Casa părea pustie şi nelocuită şi totuşi, într-o vară când mă jucam împreună cu mai mulţi copii pe lângă bloc, am văzut-o… Se plimba printre acele pietre funerare ce arătau în înserare, ca nişte pitici diformi şi gârboviţi. Era bătrână, cocoşată, iar de sub basmaua care îi acoperea capul şi o mare parte din faţa stafidită, ne privea cu ochii săi tulburi şi apoşi, ca nişte candele aburite. Era toată îmbrăcată în negru, iar mâna cu falangele nefiresc de lungi şi descărnate, şi-o sprijnea ca într-o aşteptare pe mânerul bastonului său. Arăta întocmai ca vrăjitoarele rele din basmele pe care părinţii mi le citeau adeseori, în acele vremuri. Am privit-o cu toţii, încremeniţi, ca şi cum ne aflam într-adevăr sub puterea unei vrăji, dar curând, ca şi când prezentul ne trăgea de tricouri, ne-am dezmeticit, urlând ca nişte nebuni şi alergând disperaţi către scările noastre de bloc, care ne puteau salva de pericolul şi grozăvia pe care tocmai o zărisem.

   Am aflat mai târziu de la părinţi, că acea arătare înspăimântătoare, era de fapt îngrijitoarea acelui vechi cimitir evreiesc, ale cărui rămăşiţe se mai păstrează încă. Şi totuşi, chiar şi după explicaţiile cât se poate de plauzibile pe care le primisem atunci, încă mai am senzaţia şi astăzi că acea fiinţă întunecată şi ireală, care se plimba aplecată cu bastonul său negru printre morminte, nu fusese în niciun caz doar o biată bătrână care locuia în acea casă, aşa cum de nenumărate ori, se străduiseră să mă convingă ai mei. Poate că într-adevăr, aşa să fi fost, şi totuşi şi acum, când îmi amintesc de acea întâmplare scriind aceste rânduri, sunt convins că arătarea care ne apăruse atunci, nu putea avea nimic în comun cu realitatea.

   Era tot într-o vară, chiar în anul cutremurului din ’90, care zgâlţâise serios pereţii apartamentului nostru, desenând pe ei crăpături destul de adânci, ţin minte. Întreaga zi, mi-o petrecusem chinuindu-mă să-mi încropesc dintr-o ţeavă subţire şi lungă de plastic pe care mi-o adusese tatăl meu, nu se ştie de unde, un aşa-zis pistol care se încărca cu cornete de hârtie. Îl puneai la gură şi suflai forţos în tubul care elibera cornetul, ce se înfigea de obicei în sitele vecinilor, care la început protestaseră supăraţi, dar cu timpul se resemnaseră neputincioşi, văzând că în fiecare zi înarmarea copiilor era tot mai îndârjită, iar tirul tot mai constant şi precis. Victorios că reuşisem să termin pistolaşul, am ieşit pe câmpul de luptă să-i testez precizia, de data asta, trăgând pentru început, doar în sitele geamurilor noastre.

   În amurg, am plecat împreună cu câţiva prieteni către centru, trecând prin cimitirul oraşului. Micul târg de provincie se îneca în praf, ţânţarii apăruseră şi ne bâzâiau ca nişte vampiri înaripaţi, căldura se desfăcea în aburi grei, alungaţi din pământul sufocat. Am trecut pe lângă garajele unde păreau că se adăpostiseră de căldură maşinile care ridicau neobosite acele containere uriaşe în care se încărca gunoiul menajer. Sunt dispărute acum, mi-au bucurat copilăria… Erau nişte S.R.-uri bătrâne şi rablagite, ce semănau izbitor cu nişte camioane din cel de-al doilea război mondial, care aduceau muniţie şi alimente soldaţilor de pe front. Eram fascinat să văd cum şoferul, acţionând o manetă din spatele cabinei, cobora uşor, acele puternice braţe oţelite ce se terminau cu nişte belciuge grele ce agăţau containerul arhiplin, ridicându-l apoi forţos şi aşezându-l în spinarea maşinii, care gâfâia de câteva ori, urnindu-se greu, învăluită în nori groşi de fum. M-am oprit în loc ca întotdeauna, să le mai admir încă o dată, odihnindu-se după o zi grea de muncă. Îi invidiam şi îi admiram cu fascinaţie de copil, pe acei oameni care conduceau şi stăpâneau ca nişte adevăraţi dresori, acele complicate maşinării. Prietenii mă strigară şi alergai să îi ajung din urmă.

   Intrasem pe poarta din spate a cimitirului şi traversam aleile încinse de zăpuşeala ce se scurgea de pe cruci. Ţânţarii ne urmăreau încontinuu, iar muştele înnebunite de căldură, se izbeau ca bezmeticile de pozele răposaţilor. Pe alee era oprit un dric, iar caii înhămaţi la nefericita trăsură, păşteau fără chef, toropiţi de căldură şi nepăsători, din iarba grasă şi suculentă crescută din morminte. În faţa noastră, agăţată de cer, ne aştepta biserica veche, care ocrotea ca o mamă grijulie bătrâna capelă, ce îmi aminteşte mereu de trecutul şi gloriosul oraş interbelic. Acolo, în acea construcţie solitară şi misterioasă, părea că se refugiase timpul, încercând să se ascundă de zăpuşeală. Ne-am strecurat ca nişte bieţi muritori, căutând umbră pe lângă biserică, când dintr-o dată, în spatele capelei, am zărit o construcţie scundă, pe jumătate ascunsă în pământ, ce parcă se temea de privirile trecătorilor. Prietenii mi-au spus că acolo se afla osuarul şi s-au grăbit să se îndepărteze de acel loc. La auzul  acestui cuvânt necunoscut şi ameninţător, m-am crispat ca în faţa unui pericol. Acolo se afla o casă a oaselor. Acolo se aflau resturi de oameni care nu mai aveau pe nimeni în lume. Ieşeau din morminte, purtaţi pe mâinile groparilor ca şi cum ar fi înviat şi erau aruncaţi din nou în moarte, în acea grotă rece şi înfiorătoare. Aproape că începuse să-mi pară rău că nu-mi putusem stăpâni curiozitatea şi totuşi, ceva din mine îşi dorea să exploreze acel loc. Ajuns în faţa intrării, cu uşi de lemn cenuşii, ceva mai mici decât uşile unui dulap, am privit cu teamă. Pe trepte era aruncat neglijent un coşciug putrezit, în care se întindea un schelet învelit într-un costum de haine sfâşiat. Mai jos, prin semiîntuneric, se zărea un covor de oseminte din care crescuseră numeroase cranii, în orbitele cărora îşi ţesuseră delicate pânze, păianjeni mari cât degetul, pe corpul cărora se distingea forma unei cruci. Aşa se şi numeau, păianjeni cu cruce. Cu ochii holbaţi şi curioşi, studiam acest loc din care mă aşteptam să apară făcându-şi cărare printre oase cu bastonul ei subţire, arătarea pe care o zărisem chiar zilele trecute printre morminte, în cimitirul evreiesc. Când un şobolan a ţâşnit brusc din gura unui craniu, urcând agitat scările, am luat-o la fugă înfricoşat. Am alergat într-un suflet până la poarta principală a cimitirului, tremurând. Şi totuşi, nu regretam deloc decizia pe care o luasem când îmi dorisem să descopăr acel loc înfricoşător.

   Astăzi, îmi amintesc atât de bine acea zi şi acel loc, care consider că mi-a făcut mult bine. Descoperind atunci acele oseminte, acele rămăşiţe de oameni, mai târziu, m-am vindecat definitiv de toate orgoliile şi dorinţele prosteşti şi inutile, care sugrumă tot mai violent lumea noastră aşa-zis evoluată şi super tehnologizată. Moartea lăsase intenţionat uşile deschise, ca să arunc o privire în casa ei. Deşi nu o puteam vedea, i-am simţit prezenţa şi rânjetul ei rece, care îmi arăta cu mândrie din mijlocul acelor oase, o parte din trofeele ei mai vechi. Îmi spunea că negreşit acolo vom ajunge toţi într-un final şi să am mare grijă ce lucruri voi şti să preţuiesc şi să venerez în viitor. Pentru că nimic nu e veşnic, mai spunea ea, ţinând în mână un craniu. Iar oamenii uită mereu şi mereu, mai ales atunci când stau cocoţaţi ridicol pe pufoasele perne ale bunăstării şi nepăsării, sau atunci când îşi injectează zilnic în trupul muritor, doza distrugătoare de sentimente meschine din care ţâşneşte ca un puroi, dorinţa de înavuţire, ura, răutatea şi invidia, ei uită că în final, toţi vom sfârşi într-o banală groapă, savurând în tăcere sub o cruce într-un cimitir, o feliuţă de eternitate.

   De ce oare mi-au revenit acum în amintire, aceste întâmplări de demult? Au trecut de atunci aproape treizeci de ani. Am deschis larg fereastra şi am privit încă o dată lumea de sus, de la etajul cinci al blocului turn. Se însera şi se mai răcorise. Jos, pe pământ, oamenii se târau învinşi de căldură, ca nişte râme arse de asfaltul încins. Luminile marelui bulevard se aprindeau în înserare ca nişte licurici obezi, iar uriaşele reclame de pe cădirile de vis-a-vis, începuseră deja să se agite, luminate frenetic, invitându-mă să mă abonez, să cumpăr, să beau, să gust, să orice… Totul se rezumă la reclame, cu luminiţe agitate care-ţi intră în ochi ca nişte muşte bezmetice şi la ambalaje frumos colorate. Ce mai contează că în interior poate fi otravă pură sau poate un rahat, dacă acest rahat e învelit într-un ambalaj cât mai colorat şi strălucitor, va fi cu siguranţă cel mai căutat şi vândut produs de pe raft.  

  În aceste vremuri în care sufletul are taste şi monitor, oamenii sunt doar nişte oi cu baterii. Reclamele astea sunt pretutindeni, pe stradă, pe internet, la televizor, în ziare, dar astea uriaşe care atârnă pe zidurile blocurilor, sunt cele mai odioase. Mutilează clădirile, întunecă etaje întregi cu hidoşenia lor şi pare că se caţără pe faţade, încercând să ajungă la tine în casă, să-ţi intre în suflet şi în creier, să te oblige să te supui şi tu uriaşei turme de oi cu baterii.

   Să vă ia naiba cu reclamele, cu băuturile, cu hamburgerii şi cu hipermarketurile voastre! Nu am nevoie de voi. Prefer să mănânc corcoduşe, lobodă şi urzici, decât să gust şi eu, din otrăvurile voastre de rahat.

   Mă retrag scârbit de la fereastră şi mă aşez din nou pe scaun. Împrăştiate pe masă, zac câteva foi de hârtie rupte dintr-un caiet, care ar trebui să compună viitorul meu roman pe care mă tot chinui să îl încropesc de câteva săptămâni. Încep să scriu ceva, dar mă poticnesc după primele rânduri. Nu reuşesc să mă concentrez, transpiraţia tâşneşte din mine mai ceva ca dintr-o fântână arteziană, iar căldura îmi sugrumă ideile ca într-o menghină. Mototolesc nervos hârtia, mă ridic şi încep să patrulez prin cameră. Mă opresc din nou în dreptul ferestrei. Se întunecase de-a binelea… Era o noapte cu miros de benzină şi zgomot de motor. Maşinile înaintau în lungul bulevardului, precum un nesfârşit şarpe metalic, oprit brusc la intervale de timp, de culorile semaforului. Mă smulg de lângă fereastră, mă aşez la masă şi încep din nou să scriu...

   
Lansarea romanului meu Închisoarea vieții la târgul de carte Bookfest 2017 organizat la Romexpo, va avea loc sâmbătă 27 mai, ora 14, Editura Integral, Pavilion C2, Stand B23. Vă invit cu drag.