ÎNCĂ O TOAMNĂ

Se înserează, e frig şi a început să plouă mărunt. Prin ceaţă se aprind pe rând becurile electrice ca nişte ochi ai nopţii. Mă îndrept către clădirea veche şi impunătoare a gării, care acum e părăsită şi afectată vizibil de degradare. Un bărbat cărând în spate un sac plin cu lemne, traversează aplecat linia de cale ferată năpădită de buruieni, pe care de o vreme nu mai opreşte nici un tren de pasageri. Câţiva maidanezi apăruţi din senin, îl latră furioşi urmărindu-l o vreme, apoi se întorc pe peronul pustiu, studiindu-mă atenţi. Prin ceaţa tot mai deasă, atârnă zdrenţuite ca nişte vedenii, câteva steaguri tricolore ce par uitate pe stâlpii de electricitate. Curând, zăresc o altă clădire din trecut ce stă să se prăbuşească, devastată ca după un proaspăt bombardament. Înaintez pe aleea nesfârşită, însoţit de copacii ce par nişte schelete uriaşe, ivite din mormântul de frunze galbene de la rădăcină. Pe şoseaua udă şi peticită din loc în loc, apare o căruţă parcă din alte vremuri, claxonată insistent de o limuzină de lux care dispare rapid în semiîntuneric. Trec pe lângă resturile fostei unităţi militare, ce pare distrusă definitiv de inamic şi mă îndrept către cimitirul oraşului. Cavourile construite cu eleganţă în trecut, pentru a adăposti eternitatea, mor şi ele în degradare împreună cu proprietarii din interior, strivite de construcţii hidoase cu acoperişuri colorate, ce arată precum nişte tarabe de bâlci. Constat cu tristeţe că prostul gust şi kitschul, a pătruns chiar şi în cimitire, încercând să se strecoare până şi în veşnicie. Câţiva ţigănuşi zdrenţăroşi, apar de nicăieri ca nişte umbre, cerându-mi nişte bani. Merg prin ceaţă, călcând pe covorul de frunze moarte, amintindu-mi câteva versuri dintr-o poezie de-a lui Bacovia: ” Deja, tuşind, a şi murit o fată, Un palid visător s-a împuşcat; E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat... Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind, Iar frunzele cu droaia se desprind; E vânt şi-orice speranţă e pierdută. Prin târgu-nvăluit de sărăcie Am întâlnit un popă, un soldat... De-acum pe cărţi voi adormi uitat, Pierdut într-o provincie pustie.” Marius Concita