POVESTITORUL

În canicula după amiezei, vagonul era copleşit de o căldură înăbuşitoare. Viitoarea staţie de oprire era Turnu-Măgurele până la care mai era cam un ceas şi ceva de mers. Compartimentul avea ca pasageri o fetiţă,  o altă fetiţă ceva mai mică decăt prima şi un băieţaş. Mătuşa copiilor se aşezase într-un colţ, în timp ce la colţul opus stătea un celibatar singur, dar fetiţele şi baieţaşul părea că ocupă tot restul compartimentului.

Atât mătuşa cât şi copii întreţineau o conversaţie limitată dar neântreruptă amintind străduinţele unei muşte care nu înţelege să se lase descurajată.

Cea mai mare parte din intervenţiile mătuşii începeau prin ”Te rog să.....” şi aproape toate frazele copiilor începeau cu “de ce”. Cât despre celibatar, el nu spunea nimic...

  -Radu, te rog astâmpără-te! spuse mătuşa văzând că băieţaşul începuse să bată în pernele banchetei răspândind la fiecare lovitură câte un nor de praf.

  -Hai mai bine să privim pe fereastră! propuse ea.

Copilul veni la fereastră cu oarecare regret.

  -Unde sunt oile de pe câmpul ăsta? întrebă băiatul.

  -Cred că sunt duse într-un alt loc cu iarbă mai multă! răspunse mătuşa cu timiditate…

  -Dar şi câmpul ăsta e plin de iarbă! protestă copilul. Nu vezi că peste tot este numai iarbă? Uită-te bine mătuşico, cât de multă iarbă este pe câmp!

-Poate că iarba din alte parţi este mai bună! sugeră femeia la întâmplare.

Întrebarea sosi însă prompt:

  -De ce să fie mai bună?

  -Ia priveşte la vacile acestea! exclamă mătuşa. De-a lungul căii ferate se aflau zeci  de boi şi vaci, dar exclamaţia mătuşii s-ar fi zis că ţine să atragă atenţia copiilor asupra unui fapt nemaipomenit.

  -De ce să fie mai bună iarba din alte părţi? insistă Radu.

Umbra de pe fruntea celibatarului se accentuă. ”E un om aspru şi puţin înţelegător” îsi zise mătuşa care se simţea absolut incapabilă să găsească un argument convingător în legătură cu iarba din alte părţi.

  Fetiţa cea mai mică aduse o diversiune începând să recite ”Melc, melc, codobelc”. Ea nu ştia însă decât primul vers, aşa că scoase tot efectul posibil din această cunoştinţă limitată, repetând cîntecelul la nesfârşit nu plină de reverie, ci, dimpotrivă cu forţă şi îndârjire. Celibatarul avu impresia înfiorătoare că fetiţa a fost pusă de cineva la ambiţie să repete acest vers de două mii de ori fără întrerupere.

  -Vino încoace să-ţi spun o poveste! spuse mătuşa când celibatarul o privi insistent în două rânduri şi mai ales când se uită ca din întâmplare la mânerul semnalului de alarmă…

Copiii se duseră fară entuziasm la mătuşa lor. Era evident că faţă de nepoţi reputaţia ei de povestitoare, nu era de loc strălucită.

Cu o voce joasă şi confidenţială, deseori întreruptă de întrebările neaşteptate ale auditoriului, ea se aventură într-o poveste deslânată şi lipsită de interes, în care era vorba de o fetiţa cuminte, care îşi făcea prieteni peste tot şi care, în cele din urmă a fost salvată, din faţa unui taur furios, de un mare număr de persoane care îi admira caracterul.

  -Crezi că altminteri oamenii n-ar fi salvat-o, dacă n-ar fi fost cuminte? întrebă fata cea mare.

Exact aceeaşi întrebare se afla şi pe buzele celibatarului.

  -Ba da, răspunse lamentabil mătuşa, dar cred că oamenii n-ar fi alergat atât de repede s-o ajute, dacă n-ar fi iubit-o atât de mult.

  -Este cea mai plicticoasă poveste pe care am auzit-o! declară cu convingere fetiţa cea mare.

  -Nici eu n-am auzit ceva mai naşpa! zise Radu.

Mezina nu făcu nici un comentariu în legătură cu povestea, dar reîncepuse de mult să-şi repete versul favorit cu melcu’...

  -Nu prea aveţi mult succes ca povestitoare! spuse pe neaşteptate celibatarul din colţul lui.

Faţă de acest atac neaşteptat, mătuşa trecu imediat într-o defensivă ursuză.

  -E teribil de greu să spui copiilor poveşti pe care să le priceapă şi să le aprecieze! răspunse ea cam înţepată.

  -Nu sunt de părerea dumneavoastră! zise celibatarul.

  -Poate că nu v-ar displăcea să le spuneţi o poveste! replică mătuşa.

  -Spuneţi-ne o poveste, vă rugăăăm! ceru fetiţa cea mare.

  -A fost o data, începu celibatarul, o fetiţă pe care o chema Maria şi care era foarte cuminte…

Interesul copiilor deşteptat la început, începu să se clatine, toate poveştile păreau teribil de asemănătoare oricare ar fi fost povestitorul.

  -Ea făcea tot ce i se cerea, nu minţea niciodată, nu se păta cu cerneală, mânca legume ca şi cum ar fi fost prăjituri, îşi învăţa lecţiile foarte bine şi era de o nemaiîntâlnită politeţe.

  -Era frumoasă? întrebă fetiţa cea mare.

  -Mai puţin frumoasă decât fiecare dintre voi,  spuse celibatarul, dar era” oribil” de cuminte.

Imediat se observă în mijlocul auditoriului o reacţie favorabilă; adverbul “oribil” aplicat adjectivului “cuminte” constituia o inovaţie lăudabilă, ceea ce introducea un accent de adevăr absent din povestea mătuşii.

  -Era atât de cuminte, continuă celibatarul, încât a câşigat mai multe medalii de bună purtare, pe care le purta totdeauna agăţate la rochiţă. Avea o medalie pentru că era ascultătoare, o medalie pentru punctualitate şi o a treia pentru cuminţenie. Erau trei mari medalii de metal care zăngăneau în timpul mersului. Nici un alt copil din oraşul în care se afla nu avea trei medalii, aşa că toată lumea ştia despre ea că era extraordinar de cuminte.

  -Oribil de cuminte! rectifică Radu.

  -Toată lumea îi lăuda caracterul ba chiar şi prinţul din locul acela auzi vorbindu-se despre ea. El zise că, deoarece Maria era atât de cuminte se cuvenea să-i dea voie să se plimbe odată pe săptamână prin parcul lui, care se afla la marginea oraşului. Era un parc măreţ, în care nici un copil n-avea dreptul să pătrundă aşa că Mariei i se făcu o mare cinste de a fi fost admisă înăuntrul lui.

  -Erau şi oi în parc? întrebă Radu.

  -Nu, zise celibatarul, nu erau oi.

  -De ce nu erau şi oi? insistă băieţaşul.

Mătuşa îşi permise un zâmbet care putea fi calificat drept sardonic.

  -Nu se aflau oi în parc, reluă celibatarul, pentru că mama prinţului visase cândva că fiul ei va fi ucis fie de o oaie, fie de o pendulă care îi va cădea în cap. În felul acesta prinţul nu avea nici oi în parc şi nici pendule în palat.

Mătuşa îşi înăbuşi un strigăt de admiraţie.

  -Dar prinţul a fost omorât de o oaie sau de o pendulă? întrebă Radu.

  -Deocamdată trăieşte, aşa că nu se poate şti dacă visul se va împlini sau nu, răspunse celibatarul cu indiferenţă. În orice caz, în parc nu existau oi, în schimb erau peste tot o droaie de purcei.

  -De ce culoare? întrebară copiii în cor.

  -Negri cu capetele albe, albi cu pete negre, negri cu totul, cenuşii cu pete albe, şi câtiva complet albi.

Povestitorul făcu o mică pauză pentru a lăsa imaginaţia copiilor să se pătrundă de toate bogătiile parcului, apoi reluă:

  -Maria a fost neplăcut surprinsă când a vazut că în parc nu se afla nici o floare. Ea promisese cu lacrimile în ochi mătuşilor sale să nu culeagă nici o floare din grădina prinţului şi, cum jurase să-şi ţină făgăduiala se văzu în situaţia ridicolă de a nu avea ce culege.

  -Da de ce nu erau flori?

  -Pentru că purceii le mâncaseră pe toate! se grăbi să raspundă celibatarul.

Grădinarii spuseseră prinţului că nu puteau exista în acelaşi timp şi purcei şi flori. Atunci prinţul hotărî să nu mai fie flori, ci numai purcei.

Un murmur de aprobare salută înţelepciunea deciziei princiare; multă lume ar fi adoptat soluţia opusă.

  -În parc se mai aflau şi alte multe lucruri minunate. Erau nişte bazine cu peştişori roşii, albaştrii, verzi, erau pomi cu papagali inteligenţi, care spuneau glume foarte hazlii atunci când stăteai de vorbă cu ei, mai erau şi nişte colibri care cântau toate cântecele la modă. Maria se plimba peste tot zicându-şi nebună de bucurie: ”Daca n-aş fi fost atât de extraordinar de cuminte nu m-ar fi lăsat să intru în acest parc minunat să mă bucur de toate frumuseţile care se pot vedea aici”. Şi, în timp ce fetiţa se plimba, cele trei medalii sunau lovindu-se între ele aducându-i mereu aminte de extraordinara ei cuminţenie. Între timp în parc apăru un lup mare, care voia să vadă dacă nu cumva poate face rost de un purceluş gras pentru dejun.

  -Ce culoare avea lupul? întrebară copiii ca un semn al interesului lor crescând.

-Era de culoarea noroiului, avea o limbă neagră şi ochii cenuşii palizi, în care strălucea însă o scânteie de nemaipomenită cruzime. Primul lucru pe care îl văzu lupul în parc fu Maria; Şorţul ei curat era de o albeaţă atât de strălucitoare încât se vedea uşor de departe. Maria zări lupul şi văzu că se îndreaptă spre ea; atunci începu să-i pară rău că a venit în parc. Ea începu să fugă din toate puterile urmărită de lupul care alerga făcând sărituri enorme. Fetiţa reuşi să se ascundă într-un tufiş mai des de afine. Lupul sosi numaidecât şi începu să adulmece crengile tufişului. Limba neagră îi atârna, iar ochii lui palizi cenuşii sticleau de furie. Maria era groaznic de speriată şi se gândea: ”Dacă n-aşi fi fost atât de extrordinar de cuminte, acum aş fi stat liniştită acasă”…Dar parfumul afinelor era atât de puternic încât lupul nu reuşi să găsească ascunzătoarea Mariei şi tufişul era atât de des încât ar fi putut s-o caute multă vreme fară s-o gasească. Lupul se gândi atunci că ar face mai bine să prindă un purcel. Maria tremura de frica lupului, care se învârtea în jurul ei, şi tremura atât de tare încât medalia de fetiţă ascultătoare se lovi de medaliile de bună purtare şi de punctualitate. Lupul care tocmai se îndepartase, auzi zgomotul medaliilor se opri numaidecât ciulindu-şi urechile… Zgomotul venea dintr-un tufiş apropiat. Atunci năvăli în desiş, ochii lui palizi cenuşii luciră de cruzime şi de triumf şi, scoţând pe Maria din ascunzătoarea sa, o mâncă până la ultima bucăţică. Nu mai rămăseseră din ea decât pantofiorii, câteva zdrenţe din rochiţă şi cele trei medalii.

  -Nici un purcel n-a fost omorât? întrebă băiatul.

  -Nu, au scăpat cu toţii.

  -Povestea începuse destul de prost, dar sfârşitul este minunat! declară fetiţa cea mare.

  -Este cea mai frumosă poveste pe care am auzit-o vreodată! zise fetiţa cea mică.

  -Este singura poveste super cool care ni s-a spus până acum! spuse Radu, radiind de admiraţie.

  Cu toate acestea, matuşa era de altă părere…

  -Aţi spus o poveste foarte nepotrivită pentru nişte copii mici! Aţi năruit dintr-odată efectul a multor ani de educaţie…

  -În orice caz, răspunse celibatarul adunându-şi lucrurile mai înainte de coborâre,     i-am făcut să stea liniştiţi mai mult de zece minute, ceea ce dumneavoastră n-aţi fost în stare să realizaţi!

“Biata femeie” , îsi zise el coborând pe peronul din Turnu-Măgurele, “şase luni de acum înainte va fi necontenit hărţuită în public de aceşti copii ca să le povestească basme nepotrivite.”