PRIMĂVARA ÎN ASFALT

Înaintăm prin beznă, pe şoseaua udă, care şuieră prelung ca o creatură a nopţii trezită brusc din amorţeală şi strivită de roţile maşinii. Ştergătoarele de parbriz se luptă din răsputeri cu şuvoiul care se scurge necontenit din noapte. Se mişcă agitat dintr-o parte în alta şi par nişte braţe scheletice ale unui înecat ştrivit de potop, care imploră disperat ajutor. Câmpul negru şi inundat, arată ca un cimitir devastat, acoperit cu un giulgiu ud. În lumina farurilor, zărim doar o uriaşă perdea de apă, imposibil de îndepărtat, ce pare că înveleşte maşina. Sunt porţiuni de şosea inundate complet, unde se înaintează cu greu, şi mă simt ca într-o corabie pe o mare dezlănţuită. Vântul urlă şi suflă cu putere, sfâşiind uneori perdeaua de apă, prin care se zăresc lumini plăpânde, ochii uzi ai nopţii. Unele sate sunt complet inundate, iar în apa care a acoperit totul, se reflectă casele sărăcăcioase, ce pare că tremură în faţa urgiei. Un biet căţel, priveşte speriat în jur de pe acoperişul cuştii sale şi arată ca un naufragiat pe o insulă pustie, înconjurată de ocean. Oprim la o benzinărie pentru alimentare, deşi probabil pe o asemenea vreme, chiar şi benzina s-a transformat în apă, apoi pornim mai departe. La ieşirea din Alexandria, ca şi cum am fi pătruns pe un alt tărâm, vijelia se dezlănţuie cu toată puterea. Ploaia amestecată cu vânt, izbeşte cu atâta furie în geamurile maşinii, încât am senzaţia că în curând se vor face ţăndări. E inutil să încercăm să vorbim… trebuie să răcnim de fiecare dată ca să ne putem auzi. În depărtare, pe marginea şoselei, mi se pare că zăresc ceva…pare o umbră desprinsă din noapte, ce-şi flutură veşmintele întunecate. Poate din cauza oboselii, sau poate din cauza loviturilor permanente ce ne asediază maşina, am senzaţia că am o halucinaţie, dar… În lumina farurilor, zărim umbra nopţii transformată într-un om îmbrăcat în haine monahale, ce ne face semne agitate să oprim. Nu putem trece indiferenţi, mai ales pe o asemenea vreme, pe lângă un om ce ne imploră deznădăjduit să-l ajutăm. Deschidem portiera maşinii, iar uraganul dezlănţuit ne loveşte cu stropi grei de apă îngheţată, parcă satisfăcut că în sfârşit, a putut s-o facă. Într-adevăr, în maşină se urcă un călugăr cu veşmintele îmbibate cu apă, ţinându-şi deznădăjduit cu o mână, caciula. Răsuflă uşurat ştergându-şi faţa udă, şi ne mulţumeşte de nenumărate ori, recunoscător că tocmai l-am salvat din potop. Aflăm că-l cheamă Alexandru, are treizeci şi trei de ani şi de la optsprezece, e călugăr la mănăstirea Cernica. Ne spune cu amărăciune, că înainte de noi, mai trecuseră în viteză pe lângă el câteva maşini, fără ca vreuna să oprească. Se închină, apoi murmură o rugăciune, mulţumindu-i lui Dumnezeu că a fost lângă el şi l-a apărat. Clatină cu tristeţe din cap, constatând că oamenii s-au înrăit peste măsură şi Dumnezeu n-o să ne mai rabde mult, ne avertizează mereu pentru păcatele noastre. Observ că ploaia şi vântul parcă s-au mai domolit. Cortina nopţii se ridică încet, udă şi grea, iar dimineaţa apare ca pânză sfâşiată de furtună, într-o cameră rece. Curând zărim primele blocuri din Bucureşti, ce arată precum nişte cartoane cenuşii şi umede. Călugărul ce ne însotise o bună parte din drum, la despărţire, ne oferă nişte iconiţe pentru a fi protejaţi, şi ne mulţumeşte încă o dată. Într-o astfel de zi, în capitală e o circulaţie infernală, maşini peste maşini, ce claxonează în cor şi încearcă în zadar să înainteze în coloane uriaşe. Pietoni zgribuliţi ce tremură în staţii, aşteptând următorul autobuz care nu mai apare, ori stând la semafor, stropiţi frecvent de maşinile ce trec necontenit. În multe zone, zăreşti şanţuri ca nişte răni adânci ale pământului, adevărate tranşee pline cu apă mocirloasă. Şi cu siguranţă, să fii pieton într-o astfel de zi în acest oraş, e o adevărată pedeapsă. Pe vremuri micul Paris, s-a transformat astăzi în micul bâlci. Părţi din trecutul interbelic frumos al oraşului, ce nu au fost strivite sub şenilele buldozerelor în perioada comunistă, sunt astăzi distruse de nepăsare şi interese meschine. Adevărate bijuterii arhitecturale vechi, stau în dărâmare, ori sunt strivite de construcţii noi din oţel şi sticlă, unde stau înghesuiţi în turme, ca într-un lagăr de lux, corporatişti şi oameni de afaceri. Chiar şi Arcul de Triumf, adevărat simbol al oraşului vechi şi al oamenilor din trecut, ce stă de ceva vreme într-o cutie uriaşă, fiind în renovare, pare că s-a ascuns de aceste vremuri bizare, cu aromă de capitalism hidos. Imense reclame luminoase, malluri şi vitrine strălucitoare, în spatele cărora defilează oameni de plastic cu inimi de pluş, cumpărate de pe rafturi. Da, e imposibil să plantezi flori în asfalt. După o vreme, maşina opreşte în faţa unei porţi metalice, păzită de soldaţi înarmaţi. Suntem legitimaţi, pătrundem în curte şi înaintăm pe o alee nesfârşită. Spitalul apare curând, ca o cetate în mijlocul pădurii. Înăuntru e cald şi se simte un miros persistent de cloramină şi medicamente. În rest, multă curăţenie şi condiţii occidentale. Îmi dezbrac haina udă, mă aşez pe o canapea în sala de recepţie şi privesc obosit pe geamul uriaş către pădurea din apropiere. Am ajuns. Marius Concita