TOAMNA PE UN PERON

Pânze lungi de păianjen plutesc în aer, purtate prin vântul plăcut de toamnă târzie. Privesc clădirea veche şi impunătoare a gării,ce pare că păstrează între zidurile sale bine construite,tot trecutul oraşului.Acum e părăsită şi afectată vizibil de degradare.În curând şi acest simbol al oraşului vechi, se va transforma într-o ruină, asemeni clădirii Uzinei Electrice din apropiere. Câţiva oameni îmbrăcaţi sărăcăcios, aşteaptă îngânduraţi pe peronul pustiu, cu privirea pierdută în depărtări.Pe o bancă ruptă, un om fără adăpost doarme anesteziat de băutură, încercând parcă să evadeze din viaţa grea şi chinuită pe care o trăieşte zi de zi.Deasupra sa, din nişte afişe lucioase lipite pe un geam, doi candidaţi la alegerile prezidenţiale, frezaţi şi aranjaţi ca pentru nuntă,zâmbesc seducător, înveliţi în promisiuni mincinoase pe care iarăşi nu le vor respecta. Aştept şi eu tăcut pe peron şi mă gândesc că în trecut,chiar de aici, plecau vagoanele încărcate cu cereale, către alte oraşe.De pe acest peron au plecat la război atâţia şi atâţia tineri care se despărţeau, cu sufletul sugrumat de durere de cei dragi de acasă, printre lacrimi şi suspine în zadar. De pe acest vechi peron, tot într-o zi de toamnă, a plecat la război pentru totdeauna şi străbunicul meu,lăsând acasă o văduvă săracă şi îndurerată,cu trei copii ce nu-şi vor mai revedea tatăl vreodată. Toţi acei eroi de atunci,au luptat şi au murit pentru ca noi cei de astăzi,să trăim într-o ţară mai bună.Din păcate, lupta lor a fost în zadar, pentru că astăzi ţara e cotropită de găşti în costume negre, ce-şi spun pompos politicieni. Brusc, liniştea din jur e sfâşiată de apariţia unui tren cărămiziu,fără locomotiva veche de odinioară care îmi plăcea atât de mult.Oamenii se grăbesc să urce în vagoane ,târând după ei bagajele jerpelite,resemnaţi în faţa sărăciei şi neputinţei. Urc şi eu în tren şi caut un compartiment mai liber. Înăuntru e cald şi se simte un miros de usturoi amestecat cu tutun ieftin.Doi tineri aşezaţi lângă geam, cu frizuri ce par răvăşite de un uragan devastator, se uită la mine scurt cu priviri pierdute, apoi continuă să apese concentraţi pe ecranele telefoanelor inteligente pe care le strâng în mâini ca pe nişte comori nepreţuite.Nu mai există nimic altceva în jurul lor,decât acea lume virtuală închisă într-o carcasă,în care trăiesc parcă condamnaţi în fiecare zi. În faţa lor, un bătrân cu o barbă de patriarh, mă priveşte din spatele unor ochelari cu lentile groase, legaţi cu elastic în jurul urechilor.E îmbrăcat într-o cămaşa albă,pe cap poartă o pălărie de paie,şi e încălţat cu nişte gumari.Lângă el, ţine un coş împletit în care se văd nişte roşii,câteva legături de leuştean şi ţelină,o bucată de brânză,după miros probabil de oaie,nişte usturoi şi la sfârşit desertul,doi ciorchini de struguri proaspăt culeşi.Cu cămaşa albă şi barba sa stufoasă,arată întocmai ca o pictură vie de ţărani autentici din trecut, acei oameni minunaţi, cu credinţă adevărată în Dumnezeu şi legaţi până la moarte de pământul pe care s-au născut. Îl salut cu respect şi simpatie şi mă aşez lângă el.Îşi scoate pălăria şi îşi mută coşul mai aproape, ca să-mi facă loc. Îi văd mâinile muncite şi crăpate, pe care şi le aşază apoi cuminte în poală.Mă studiază o vreme, cu ochii săi albaştri şi limpezi ca cerul într-o zi caldă de vară, apoi îşi priveşte cu mândrie coşul încărcat cu bunătăţi. Cât de mult apreciez oamenii autentici, simpli şi cinstiţi,cu sufletul curat,care ştiu să trăiască frumos, în armonie cu Dumnezeu şi pământul sfânt unde s-au născut şi pe care-l muncesc cu iubire şi devotament, până în ultima clipă. Se uită atent la cei doi tineri din faţa sa, apoi mi se adresează politicos,cu sfială: -Vedeţi dumneavoastră,îmi spune blând,câte culori are acum toamna?Ce frumuseţi ne-a lăsat nouă, păcătoşilor, Dumnezeu! -Şi ce păcat că ne batem joc de ele,îi răspund privind şi eu fascinat pe fereastră. Tinerii din faţa noastră, butonează în continuare hipnotizaţi,ecranele telefoanelor,fără să mai audă nimic în jurul lor. -A plouat anul ăsta cât într-o viaţă de om, continuă bătrânul.Nu am mai văzut atâta ploaie, de când sunt eu...şi să tot fie ceva de atunci,îmi spune zâmbind.S-a cam stricat şi recolta de la atâta apă,constată apoi cu tristeţe. Trenul opreşte în aceleaşi gări, cu fiecare zi parcă mai părăginite,unele abandonate şi fără geamuri,fără uşi,precum orbitele unui craniu.Chiar şi aici,lipite pe zidurile ce stau în dărâmare, se zăresc câteva dintre pozele candidaţilor la alegerile prezidenţiale ce se apropie.Un câine maidanez, ne priveşte o vreme de pe peronul invadat de buruieni, apoi se îndepărtează grăbit, adulmecând şi căutând încontinuu ceva de mâncare. În acel moment, mă gândesc că România arată întocmai ca această gară părăsită, ce stă să se prăbuşească,cu pozele unor politicieni lipiţi adânc de trupul ţării,ca nişte căpuşe hidoase care sug necontenit din sângele unui trup scheletic,ce tocmai îşi dă ultima suflare. Trenul se poticneşte des pe linia veche şi ruginită şi se opreşte iarăşi într-o altă gară, la fel de părăginită. Bătrânul se ridică încet, împovărat de muncă, greutăţi şi ani mulţi, îşi ia de pe canapea preţiosul său coş, în care stă întinsă toamna, mă salută din nou respectuos scoţându-şi pălăria şi iese din compartiment deschizând uşa ce scârţâie ca un ţipăt de copil.Îl privesc cum merge încet şi aplecat de spate pe peronul gării, apoi dispărând încet în depărtare,ca o zi de toamnă la apus. Continui să mă uit absent pe geamul compartimentului, până când îi aud pe cei doi tineri că încep să discute energic între ei: -Ia bag-o mă p-aia cu fraţii mei golanii care beau toată noaptea până când cad sub mese! -Să mor eu,mai bine o bag p-aia cu gagicile care dansează pe mese... N-apucă să termine bine dialogul,că din telefoane răsună manele date la maxim,iar ei încep să mişte extaziaţi din capetele pline de ţepi şi să pocnească din degete, în ritmul muzicii. Mă ridic, îmi iau bagajul şi mă îndepărtez grăbit pe coridor.Din fericire, curând, trenul opreşte în Roşiori, cobor, trag adânc aer în piept şi mă strecor printre călătorii de pe peron. Marius Concita