LA CAPĂTUL LUMII

Bătrânul din faţa porţii, priveşte neclintit la uliţa prăfuită. E slab, palid,cu pielea zbârcită agăţată de oase şi pare mai bătrân ca timpul. Ceva mai încolo, o fetiţă blondă aşezată pe un morman de gunoi, cântă,ţinând într-o mână o păpuşă fără cap. O limuzină impunătoare cu numere străine, trece în viteză, spulberând praful uliţei ce se ridică apoi purtat de vânt,peste bordeiele sărăcăcioase. De o săptămână, lumea vorbeşte că maşina asta neagră, colindă satele şi comunele din judeţ. Sunt doi zdrahoni desenaţi pe piele, care mai de care, ce umblă din poartă în poartă. Sunt în căutare de fete tinere, pe care vor să le ducă în Spania şi Italia, cică să lucreze în agricultură. Se jură că vor doar să le ajute să scape de sărăcie şi ca să pară cât mai convingători, le oferă pe loc, părinţilor acestor copile, banii în avans pe prima lună, pentru că ei sunt nişte oameni buni.

Prin curţi, atârnă rufe agăţate la uscat ca nişte steaguri de predare şi resemnare în faţa sărăciei şi neputinţei. Oameni şi copii slabi, alungaţi din case de căldura sufocantă, zac pe prispe ca nişte hoituri în descompunere, bâzâiţi de muşte. Unii dorm, alţii privesc în gol ca nişte pacienţi ai unui spital de psihiatrie. Sunt trişti, cu feţele palide şi îmbătrânite înainte de vreme. Nu mai speră nimic şi nu mai aşteaptă nimic. Singura amăgire,rămâne cârciuma de la marginea satului, unde zi de zi îşi toarnă pe gât, votca ieftină ce le arde măruntaiele. Apoi se târăsc clătinându-se către case şi încep scandalurile. Urlete, înjurături şi bătăi crâncene, animă satul unde niciodată nu se întâmplă nimic. Şi astfel, unii chiar reuşeasc să scape din acest loc blestemat, fie luaţi de acasă cu duba poliţiei, fie ajunşi pe lumea cealaltă.

  Moşul îşi duce palma streaşină la ochi şi priveşte în depărtare către şcoala părăsită,fără uşi şi geamuri ca orbitele unui craniu. Rămăsese aşa, de când ministerul o închisese din lipsă de elevi.

  În trecut, satul avusese chiar şi un dispensar, dar de când medicul hotărâse să plece la oraş, singurii pacienţi care mai vizitau clădirea abandonată, erau şobolanii. Doctorul plecase, dar autorităţile grijulii care vegheau şi se gândeau permanent la sănătatea lor, le făcuseră cadou în schimb, o impunătoare şi strălucitoare sală de sport.

  Şi când se gândea cum arăta satul acesta pe vremuri, parcă îl apucă mai rău tristeţea. În fiecare dimineaţă, locul se umplea de oameni ce mergeau în coloană să muncească la colectiv, în fermele agricole şi zootehnice. Vremuri bune, când şcoala era plină cu elevi îmbrăcaţi în uniforme frumoase şi curate. Uite,acolo în colţ, odată, aveau şi o frizerie. Acum, pe tabla ruginită de deasupra uşii căzute, abia se mai zăreau câteva litere. Oftă adânc şi îşi plimbă mâna prin părul lung şi neângrijit. Deşi avea optezeci şi opt de ani, părul nu-l părăsise. Ghinion, dacă ar fi avut chelie, ar fi scăpat acum de-o grijă.

 În depărtare se zăreşte ceva... Curând, dintr-un nor de praf, călare pe o bicicletă hodorogită, apare un om cu o şapcă decolorată pe cap.

”Ooo, e poştaşul, în sfârşit, da’ ce s-o fi întâmplat de a întârziat aşa mult?”

 Acesta, plictisit, transpirat, se uită la bătrân  ca şi cum l-ar vedea acum pentru prima dată. A mai mers prin satul acesta uitat de lume să aducă pensii, dar de multe ori s-a întors cu banii, căci cei căutaţi, trecuseră demult în lumea umbrelor.

 -Eşti bucuros să mă vezi tataie, zise scuipând în praful uliţei, cu faţa congestionată de căldură. Dă-mi o cană cu apă, că vin de departe şi mă duc departe. Bucură-te că mă vezi, că de luna viitoare, adio, se privatizează poşta şi ne dă afară, aşa că te duci mata’ până la bancă să-ţi scoţi banii de pe card, ai auzit, de pe card!

  Moşul se scărpină în barba albă şi deasă,uitându-se la omul apărut din praful drumului.

 -Hai, adu’ buletinul să te fac bogat! Ai de luat şaizeci de lei! Pensia de veteran e suspendată de luna trecută, să mai facă guvernu’ ceva bani pentru autostrăzi. Ce ai? Bucură-te că nu ţi-a tăiat şi pensia asta!

  Moşul târându-şi galoşii sparţi pe prispa lipită cu bălegar, căută în lada cu lucrurile de înmormântare şi aduse un document îngălbenit de vreme, mirosind a naftalină. Apoi, însoţit de un câine flocos, plecă să scoată din fântână o cană cu apă pentru factorul poştal.

 -Nu e bine, ţi-am zis de data trecută să-ţi schimbi vechitura asta de buletin, că nu se mai vede nimic în el, spuse acesta după ce bău până la fund cana. Se şterse apoi cu dosul palmei la gură şi continuă monologul:

-Vezi bre, acu’ trebuia să plec şi să te las cu ochii în soare, aşa cum te-am găsit. Da’ ce să zic, tot eu băiat bun, te iert, da’ să ştii că data viitoare, dac-o mai fi, nu mai vezi nici un sfanţ. Apoi plăti moşului banii cuveniţi, din care-şi opri o hârtie de cinci lei.

-Ăştia sunt pentru efort şi înţelegere… Spune şi mata, unde în România te mai înţelege cineva, aşa ca mine? şi ridicând piciorul precum un câine la gard, încălecă pe bicicleta hârbuită şi dispăru în praf şi scârţâit de roţi, aşa cum apăruse.

  Bătrânul numără încet hârtiile mototolite din mână, apoi le îndesă în buzunarul pantalonilor.

O voce groasă îl trezi din amorţeală şi-l făcu să tresară.

  -Moş Ilie, văd că nu mă mai cunoşti, sau ce zic eu, poate că nu mai vezi bine. Vino mâine în curtea primăriei, că auzi tu, un grup de medici veniţi de la oraş, fac controale gratuite la ochi şi ţi-or da şi o pereche de ochelari, cine ştie?

  Moşul se ridică cu greu de pe piatra din faţa porţii şi se apropie de vecinul său.

 -Mă Gheorghe, nu-mi trebuie mie nici un ochelar, că nu vreau cu nici un chip să văd hoţi, mizerie, ticăloşie şi răutatea oamenilor. Aşa că, să-şi păstreze ei ochelarii sănătoşi, că mie nu-mi trebuie. Îşi salută vecinul şi se îndepărtă încet.

 De o vreme, simţea el, că în curând va veni cineva ce îl va scăpa din această mizerie pentru totdeauna.