DESTIN

Femeia cu privirea senină, aşteaptă în poarta deschisă, de luni bune, un semn de la bărbatul ei plecat la război. Un curier se zăreşte pe uliţa prăfuită, îndreptându-se cu paşi grăbiţi chiar spre ea.  

  Acesta o salută politicos şi scoate din raniţa decolorată, un plic galben cu însemnele regale.

  -Pentru dumneavoastră, spuse militarul întinzând scrisoarea cu mâna uscată, asprită de vânt.

  -Mulţumesc! Dacă eşti bun, poţi să-mi spui ce scrie  aici, pentru că eu nu ştiu carte.

   Din casa măruntă, zugrăvită în alb, se aude un plâns agitat de copil. Este cel mai mic din familie pe care soţul ei nu a reuşit să-l vadă, deoarece a fost luat la oaste. La ferestrele mici, în dosul unei   perdele de in apretate, se desluşeşte chipul unei fetiţe slăbuţe, cu ochii vioi, şi a unui băieţel  mai mic ce se agaţă curios de rochiţa surorii mai mari.

   Soldatul citeşte rar scrisoarea, apoi salută grăbit şi pleacă alergând să ducă veşti triste, spre o nouă destinaţie. Femeia micuţă de statură, rămase o vreme nemişcată privind în gol, apoi se aşeză uşor pe bolovanul din faţa porţii, ridicând ochii trişti spre cer şi strângând la piept scrisoarea pe care curg lacrimi de durere. Nu, omul ei nu e mort, nici rănit, este dat dispărut, în lupta ce a avut loc la Cotul Donului… Poate e prizonier, poate că a fost găsit de cineva şi adăpostit, poate fi oriunde dar nu poate muri aşa,lăsând-o singură şi fără să-şi vadă măcar pruncul nou născut.

   În casă e linişte, cel mic doarme, tresărind în vise numai de el ştiute, iar cei doi fraţi mai mari, stau nemişcaţi pe laviţa de lângă sobă, privind cu ochi întrebători.

   -Nu-i nimic, puteţi merge la joacă, acum se face seară şi trebuie să ne culcăm.

 Deschise lada cu lucruri curate de lângă pat şi aşeză cu grijă documentul, lângă nişte poze îngălbenite, apoi rămase cu privirea agăţată de icoana afumată de la capul patului.

   Dimineaţa a prins-o rugându-se în tăcere. Se ridică şi puse o cană cu lapte şi o bucată de pâine uscată pe masa joasă din cameră, pentru copiii mai mari care dormeau încă, apoi luă pe cel mic în scutece şi plecă cu picioarele goale prin ţărâna umedă a dimineţii, către o cârciumă unde pregătea mâncare pentru muşteriii sosiţi cu treburi în oraş. La ora prânzului, venea acasă pentru câteva minute şi scotea din sân bucăţi de pâine rămase pe mesele din restaurant şi porţia ei de mâncare, pe care le oferea în grabă copiilor flămânzi ce o aşteptau nerăbdători.

   În toamna rece şi umedă a acelui an, o boală nemiloasă îl luă de lângă ea pe cel mai mic ce fusese îngropat într-o zi ploioasă în cimitirul oraşului. Merse apoi spre casă, împreună cu cei doi copii rămaşi în viaţă, ţinându-i strâns de mână, cu teama de a nu-i pierde şi pe aceştia. Lacrimile secaseră de mult şi nu mai avea putere să plângă, nici să-şi blesteme soarta ce se juca cu viaţa ei. Spera că odată, Dumnezeu va întoarce faţa şi spre ea, mulţumindu-i pentru sănătate şi pentru hrana ce-i oferea zilnic.

   Războiul se sfârşise, toţi cei aflaţi prizonieri se întorseseră, soţul ei, nu. Spera că totuşi el trăieşte şi că într-o zi va veni la ea şi la cei doi copii care întreabau zilnic de tatăl lor. În fiecare seară, ieşea la poartă şi privea în lungul uliţei, într-o tristă şi zadarnică aşteptare.

  Trecuse şi iarna, o iarnă grea şi geroasă, cu zăpezi mari cât casa şi necazuri la fel de mari. Vecinii o tot întrebau de ce nu se recăsătoreşte, dar ea le răspundea hotărâtă că, copiii ei au deja un tată. În primăvară, o vecină bătrână ca timpul, ştirbă şi cocoşată,văzând-o zilnic cum aştepta în poarta deschisă, se apropie de ea şi-i spuse:

  -Tot mai aştepţi fă să-ţi vină bărba-tu acasă? Hai mai bine să vedem ce se întâmplă cu el, dacă se mai gândeşte la tine… Hai să-ţi dau în bobii de fasole şi cum or cădea, să stii că bobii nu mint, hai  la mine, dar să nu vii cu mâna goală, nişte mălai, o pâine, să mănânce şi baba ceva...

  Alergă în grabă să-i culce pe cei mici, apoi se duse întins spre bordeiul dărăpănat în care locuia baba. Aceasta aruncă bobii, ce cad cu zgomot greu pe masa crăpată. Noima împrăştierii lor nu o ştie decât bătrâna vrăjitoare.

  -Hm… Se vede ceva… hai să-i mai aruncăm o dată!

Bolboroseşte cuvinte numai de ea ştiute, apoi cu o mişcare scurtă,aruncă din pumnul osos, cele nouă boabe de fasole de culori diferite.

  -Tot nu e bine! Nu ştiu fă ce se întâmplă că mie îmi ieşea de prima dată sorocul.

  Afară se lăsa întunericul, iar femeia începu să-şi facă griji pentru copiii rămaşi singuri acasă.

  -Hai ţaţă că trebuie să plec, mai vin şi mâine şi se ridică de pe scaunul ce scârţâi ascuţit.

  -Până mâine, nu se ştie! Hai,mai dăm o dată, spuse şi suflă iarăşi în pumn, aruncând bobii care săriră de parcă ar fi fost vii.

  Femeia măruntă, îşi scutură şorţul curat din obişnuinţă, privind spre masa scorojită ce se zărea în semi-întuneric.

   -Uite vezi, când ăştia doi, negru cu alb sunt despărţiţi, înseamnă că nu e mort! E de bine, trăieşte şi nu mai ştie cine este, apoi ducând mâna la gură, spuse cu un oftat urât mirositor:

 -Te-a părăsit, s-a încurcat cu alta! Aşa sunt bărbaţii fă, nu mai plânge, că-l fac eu să se întoarcă acasă. Mai adă mâine o sticlă cu vin şi doi metri de pânză albă şi de nu ţi l-oi face eu să vină în brânci la tine!

   În casă era deja întuneric, iar cei mici dormeau înghesuiţi unul în celălalt, în lumea viselor, evadând pentru o vreme dintr-un destin nedrept. Cu mâinile tremurânde, aprinse lampa. În lumina afumată, chipul femeii părea sculptat în marmură. Ştia ea că nu poate fi adevărat ca el să o părăsească… Ce bine că trăieşte! Îngenunche în faţa icoanei şi cu glas şoptit începu o rugă de iertare a păcatului pe care-l săvârşise din dragoste.

  A doua zi, luase deja pe datorie de la un ovreu, pânză albă şi vin, îndreptându-se apoi cu paşi grăbiţi către casa babei. În faţa curţii, doi bărbaţi fumau tăcuţi şi beau pe rând ţuică dintr-o sticlă murdară.

  -Hai fă, c-a murit hoaşca! Noi o punem în sicriu, dar nu are cine să o spele…

Simţii că se scufundă în glodul drumului. Cine îl mai aduce acum pe omul ei?

 Trecu strada fără să audă ce mai vorbeau oamenii şi ajunsă acasă, îşi puse într-un pahar puţin vin în care-şi umezi buzele iar restul îl vărsă jos, pe lutul din odaia proaspăt zugrăvită.

  Anii au trecut transformaţi în bătrâneţe. Copiii crescuseră şi plecaseră la casele lor. Mai veneau din când în când pe la ea, nepoţii care îi mai alinau dorul si singurătatea.

  Dar într-o zi, se întâmplă să-i sosească un plic. Când veni un nepot îl rugă să-i citească scrisoarea.

O anunţau că a fost descoperită din întâmplare, în U.R.S.S. , o groapă comună în care au găsit tăbliţa de identificare a bărbatului ei. Acum era sigur că acesta căzuse eroic în lupta pentru ţară, în primele zile ale războiului.

  -Nu, nu e adevărat! Trăieşte, ştiu eu şi aştept să vină la mine, să-mi spună că este sănătos şi că o duce bine, rostise atunci cu o voce blândă, tremurândă, înecată în lacrimile ce nu vroiau cu nici un chip să se oprească.

   Acum are nouăzeci şi opt de ani şi încă mai aşteaptă şi speră că într-o zi, la uşa ei va apărea cel pe care l-a iubit şi l-a aşteptat o viaţă.