SCHIMBAREA ÎN BINE

     Un soare palid, stă agăţat de cer, luminând slab ca un felinar aburit, satul sărac de câmpie. Recolta a fost bogată, dar după cum s-a auzit şi la ştiri, este atât de multă, încât nu are cine să o cumpere, aşa că ce rost mai are să fie culeasă. Politicienii se ceartă non-stop, făcând un spectacol prost la t.v. şi uitând de adevăratele probleme ale cetăţenilor. Oameni bogaţi şi puternici, sunt băgaţi la închisoare în aplauzele celor mulţi şi naivi, pentru a dovedi că justiţia inexistentă şi manevrată politic, funcţionează perfect. Se aud iarăşi ştiri negre, vorbind despre preţurile care vor creşte din nou, însoţite de noi taxe şi impozite. Locuitorii înspăimântaţi de vremurile tot mai tulburi, se gândesc cu teamă la ziua de mâine. Şi mai nou, de parcă n-ar fi fost destule necazuri, a început să se mişte şi pământul. Bătrânele se închină speriate în biserică, rugându-se la icoane să fie apăraţi.

  -E prea rea lumea, mamă, nu ne mai rabdă nici Dumnezeu, şoptesc cu tristeţe.

  Omul sărac şi leneş, se gândeşte că nu are de ce să fie speriat. Oricum el va fi la fel de sărac ca şi anul trecut, aşa că ce rost mai are să-şi facă griji? Sănătate să fie! Puţină odihnă şi relaxare nu strică nimănui. 

   Azi, locul fierbe, e o zi importantă. S-au primit ajutoarele sociale şi alocaţiile de stat pentru copii, motiv de mare bucurie. Ca la un semn, bărbaţii veseli şi mulţumiţi, atraşi ca de un magnet, se grăbesc spre cârciuma din centrul comunei, iar femeile, spre magazinul sătesc, ce dă marfă pe datorie.

            Bodega miroase a transpiraţie acră şi urină amestecată cu alcool, iar fumul gros de tutun ieftin, dă impresia unei saune înecăcioase. Mesele şi scaunele jerpelite şi jegoase, completează decorul insalubru de care se sprijină clienţii, turnându-şi pe gât elixirul de viaţă fericită şi fără griji. Pe o tejghea, stă agăţat un televizor vechi, acoperit cu o mâzgă maronie. Pe ecranul aproape fumuriu, se văd imagini cu preşedintele vorbind. Din pahare ciobite şi slinoase, clienţii sorb satisfăcuţi, otrava incoloră, ascultând şi  privind cu ochii întredeschişi, către imaginea înceţoşată.

  -Dă-l mai tare şi închide-l, strigă răguşit un moş cu barba îngălbenită de tutun.

  -Tataie, ţi s-a făcut de scărmăneală, nu ţi-e ruşine, aşa vorbeşti despre”suspendac”? vorbi un om scheletic, aruncând şugubăţ un zâmbet ştirb, către toţi cei prezenţi.

  Aceasta fu scânteia care aprinse spiritele din bodegă, iar tăcerea se sparse ca un pahar trântit pe jos.

  - Ce ştii tu băi prostule, cât se luptă şi câte îndură sărmanul om pentru noi toţi? Este cel mai bun, chiar dacă nu e cel mai prezentabil! Ce, tu eşti prea făţos? se auzi un glas piţigăiat, de la o masă apropiată. Nu vezi că l-au suspendat de două ori şi el tot acolo e?! E mai tare ca un whisky bun, cu trei cuburi de gheaţă. E omul nostru, nu lucrează el pentru noi, să trăim bine?

 -Du-te bă că te-n jur, trăieşti tu bine? Acum, bei votcă, te macheşti şi după ce te trezeşti, nu-ţi mai aminteşti de traiul bun. Bine că încă mai trăieşti! Sorbi cu sete din pahar, apoi se strâmbă ca şi cum ar fi fost  electrocutat, stergându-se cu mâneca peticită la gură şi continuând: Nevastă-ta nu are chiloţi pe ea, iar copiii tăi nu se duc la şcoală că nu au cu ce... Hai că trăieşti bine!

Un hăhăit general se amestecă cu fumul de mahorcă ieftină.

 -De unde stii tu bă, că muierea mea n-are chiloţi? spuse omul nostru, ridicându-se în picioare şi privind fioros către celălalt, cu pumnii strânşi, gata de bătaie.

 -Ea a zis prostule, la magazin, când s-a dus să-şi plătească datoriile... şi a spus mai multe! Aşa-i femeia, dacă tu nu-i astupi gura... Acum, dacă tot te-ai băgat în seamă, mai bine taci că-ţi mai spun una, de te fac de tot râsul!

 Roşcatul se aşeză resemnat pe scaunul ce sta să se prăbuşească, învârtind nervos paharul între degetele crăpate.

Se lăsă iar o linişte scurtă, în aşteptarea unui alt conflict. În discuţie, se băgă un tânăr ce nu avea mai mult de douăzeci de ani, cu blugii rupţi în genunchi şi părul făcut ţepi cu gel, pentru că aşa se poartă:

 -Eu cred că voi nu mai puteţi de bine. Dacă nu vă convine în ţară, de ce nu plecaţi? Primiţi bani de la stat, fără să faceţi nimic şi vreţi să trăiţi bine.

 -Bă, dacă nu-l împuşca pe „Ceaşcă”, aveam ce face! Acum, avem pământ dar nu ştim ce să facem cu el. Avem unde munci, dar nu mai avem chef. Bă, nu mai avem de unde fura, asta-i explicaţia. Au furat ăştia în costume negre tot! Dacă tot furi, mai dă şi înapoi la proşti ca să mai ai de unde fura. Pe vremuri, cărai de la colectiv, acum de unde, spune tu, de unde?... da cu cine stau eu de vorbă, cu un mucos care trăieşte din banii de pensie a ălor bătrâni? Spune mă, ce cauţi aici, dacă-ţi place munca? Marş la culesul cartofilor că la iarnă iar faci foamea!

Slăbănogul trase adânc aer în piept cu un gâjâit prelung, după care spuse cu voce îngroşată:

 -Am să vă anunţ pe toţi, că m-am hotărât să candidez pentru primărie. Dacă am susţinere, e bine! Sunt interesat de bunăstarea voastră şi a familiilor voastre.

 -Ce ne dai, bă? strigară în cor beţivanii treziţi din amorţeală.

 -Vă voi da gratis, câte o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări pe săptămână, din banii primăriei. Şi apoi, voi asfalta drumul care duce la cârciumă.

  Răsunară urale de bucurie şi aplauze înfocate, iar cei prezenţi, deja începuseră să-şi întocmească pe o bucată de hârtie, un tabel de ordine, la băutura promisă. Aburii alcoolului, lucrau temeinic în minţile euforice, construind noi şi noi idei  de conducere comunală în favoarea lor.

  -Şi pentru că ţin la electoratul meu, m-am gândit să vă fac adăposturi, să vă ascundeţi în caz de cutremur sau când o veni sfârşitul lumii. Câte unul la fiecare în curte, cu rezerve de vin şi ţuică pentru un an. Dar numai când o fi nevoie veţi intra în beci!

-Bă, mie nu mi-e frică de cutremur, urlă din senin un ins dintr-un colţ. Păi cu mine se mişcă în fiecare zi pământul şi uite că trăiesc. Râsete răguşite se auziră de pretutindeni.

-Bă, ne laşi acolo cu rezerve pentru un an? Dar dacă bem tot în două zile, ce faci, veni din public o întrebare încuietoare.

 -Tot nesătui sunteţi mă! Nu v-ajunge, aşa-i românul, dacă-i dai, de ce-i dai, dacă nu, de ce nu! Am să vin să vă aprovizionez cu cisterna primăriei.

  -Ce ne mai dai după ce o să fii ales? Spune acum, aici în faţa noastră, să-ţi aducem aminte în caz că nu te ţii de cuvânt, aşa cum face ăsta de l-am ales şi care acum nu ne vede, nu ne aude şi nu ne vorbeşte.

  -În fiecare lună, o să aveţi spectacole cu artişti renumiţi din ţară, iar la căminul cultural, veţi vedea filme gratuit. Vom iniţia o campanie de strângere a sticlelor goale, pentru a demonstra că suntem şi  ecologişti.

  -Ce-i aia ecologişti, întrebă un gras chelios, cu faţa unsuroasă. Să nu fie vreo boală contagioasă, ferească Sfântul! Mie nu-mi plac decât sticlele pline, zise scărpinându-se în ureche.

  -Mă gândesc să nu-i uit nici pe copiii voştri, pentru care voi construi parcuri şi terenuri de fotbal. Ce ziceţi oameni buni, îşi încheie discursul ”viitorul primar”, privind atent către electoratul anesteziat şi ridicând spre tavan paharul golit.

  -Dar femeilor ce le dai, răsună o întrebare dintr-un colţ întunecat al cârciumei.

Într-o tăcere deplină, cu ţigara în colţul gurii, clătinându-se şi căutându-şi cu greu echilibrul, strigă cât putu de tare:

  -Le dau la toateee, câte oooo... încercă să se gândească, privind încruntat în jur.

  Simţind că oratorul este încurcat, adunarea de beţivani electorali, strigă în cor:

 -Câte o pereche de chiloţi!